In zona euro se vorbeste tot mai mult despre nevoia de a insoti consolidarea fiscala cu masuri de stimulare a cresterii economice. Acest tandem de politici este vazut ca solutia pentru a preveni spirala fatidica a unei “debt deflation” in unele tari (Spania, Portugalia, Italia) –adica o povara accentuata a indatorarii publice si private prin scaderea veniturilor si a cotatiilor activelor (efect de de dezavutire). Spirala rea mentionata este de pus in relatie cu alta, nu mai putin periculoasa: impactul stagnarii/recesiunii economice asupra bilanturilor bancilor. In Europa, unde pietele bancare finanteaza peste 70% din nevoile firmelor, si unde bancile au considerat obligatiunile suverane drept cel mai bun colateral, exista o legatura ombilicala intre bilanturile lor si bonitatea statelor. De aici apare si greutatea in a disocia soarta bancilor de cea a bugetelor publice.
Masurile evocate la reuniunea informala recenta de la Bruxelles a Consiliului European privesc o majorare a capitalului Bancii Europene pentru Investitii (BEI), emisiuni de obligatiuni comune pe proiecte, o realocare de fonduri de coeziune. Emisiuni de euroobligatiuni (mutualizarea de datorii publice) sunt tema de mare disputa.
Sunt de facut observatii privind noua strategie din zona euro, care priveste Romania direct si indirect. O observatie de ordin conceptual distinge intre masuri pe latura cererii si altele ce privesc oferta. Acolo unde spatiul fiscal intern este foarte mic trebuie plusat pe latura ofertei, cu stimuli care sa amelioreze alocarea resurselor, functionarea pietelor; este ceea ce incearca guvernul Monti in Italia si cel al lui Rajoy in Spania. Si in Franta se intelege aceasta realitate (Phillipe Aghion, profesor la Harvard si consilier al lui Francois Hollande, a subliniat si el acest aspect). Stimularea ofertei prin alocarea mai buna a resurselor capata o semnificatie mai mare cand potentialul de crestere a PIB-ului este diminuat de criza (analize arata ca acest potential a scazut la cca 1-1,5% pentru zona euro, ca medie, si la 2-2,5% pentru tari din afara zonei). Dar asemenea masuri cer timp pentru a da rezultate si, de aceea, se vorbeste despre nevoia de a sustine cererea agregata la nivelul zonei euro prin folosirea spatiului fiscal in tari care dispun de asa ceva. Aceasta nu este o discutie strict teoretica; cresterea anuntata a salariilor in sectoare industriale din Germania indica o posibila coordonare de politici care sa se concretizeze intr-o sprijinire a tarilor periferice printr-o crestere a cererii agregate (si a celei de import) in economia locomotiva. In acelasi registru, al coordonarii, ar fi si acceptarea posibila de catre Bundesbank a unei inflatii mai ridicate in Germania, care sa ajute ajustarea dezechilibrelor externe din zona euro prin diferentialul de inflatie. Coordonarea cu tari din G20 (SUA, China, Japonia, etc) are rol importat de asemenea.
O alta observatie priveste resursele, foarte limitate in raport cu nevoile. Suplimentarea fondurilor mobilizabile de catre BEI este o sursa. Si obligatiuni comune pe proiecte au aceeasi menire. Taxa pe tranzactii financiare ar fi o alta sursa (ea este gandita ca sursa proprie a bugetului UE). Dar, una peste alta, resursele ce pot fi puse la bataie nu sunt mari. Mai ales ca sectorul public intra in concurenta cu cel privat pentru atragerea de resurse (bancile au nevoie de capitalizare). O iesire din impas ar fi atragerea de investitii straine. De unde? Poate din SUA, dar apetitul institutiilor americane pentru expunere pe Europa este tot mai mic. Poate din Asia, dar intervin considerente de ordin geopolitic, fie ca este vorba de sectoare industriale, fie de grupuri bancare. FMI are o alta menire decat cea de a face investitii (si oricum expunerea pe Europa, ajunsa la cca 80% din resurse, este foarte controversata printre economiile emergente). Euro-obligatiuni propriu-zise (deci nu pe proiecte) ar fi o solutie rotunda, in conditiile in care ar contribui la linistirea pietelor si la adancirea integrarii bugetare in zona euro. Este de reamintit ca datoria publica si deficitul bugetar ale SUA sunt superioare celor ale zonei euro (ceea ce arata ca necazurile europene izvoresc, in principal, din alcatuirea defectuoasa a Uniunii Monetare, ca design institutional si politici).
Care proiecte sa fie finantate? Raspunsul nu este simplu de dat. Fiindca, de pilda, Portugalia si Spania, au infrastructura buna, unii ar spune ca au chiar in exces. Prin urmare, ar fi nevoie de investitii care sa le amelioreze competitivitatea. Dar cine sa decida asupra acestor investitii, cum sa fie ele selectate, pentru a nu irosi resurse? Cum sa fie sprijinite intreprinderile mici si mijlocii, care sunt ignorate de banci? Nici aici raspunsuriile nu sunt usor de dat.
Nu in ultima instanta, intervine chestiunea zidului de protectie care sa asigure stabilitatea financiara, sa curme panica –fara de care climatul de afaceri, atamosfera generala degenereaza.. Degeaba ne ocupam de crestere economica daca neglijam presiunea teribila a momentului, pericolele ce pandesc sectorul bancar. In acest domeniu este necesar sa se intareasca capacitatea Facilitatii Europene pentru Stabilitate Financiara (si a Mecanismului European pentru Stabilitate), inclusiv prin imprumuturi de la BCE. Si are sens sa se recurga la o schema internationala de garantare a depozitelor, pentru a se evita fuga lichiditatilor din tarile care sunt percepute ca verigi slabe ale zonei euro. BCE are facilitati speciale de finantare a bancilor, care raman o arma de folosit la nevoie.
Romania este vital interesata ca consolidarea fiscala din zona euro sa aiba un complement de stimulare a activitati economice. Avem o dependenta covarsitoare de pietele financiare si comerciale ale zonei euro. Oricat am incerca sa ne intarim meterezele interne (prin rezervele BNR ce sunt de cca 38 miliararde euro, cu mult peste dublul M1 si aproape de volumul masei monetare; banca punte organizata de BNR si eventuale aranjamente intre BNR si BCE; bufferele/tampoanele de la MFP; o executie bugetara care ar duce deficitul cash la sub 2,4% in 2012, etc) daune importante nu vom putea evita daca Europa (zona euro) nu se organizeaza cum trebuie. Prin organizare inteleg gestionarea crizei (inclusiv instrumente care sa combata panica pe pietele bancare) si masuri coordonate de sustinere a activitatii economice.
Se poate face o paralela intre masuri de reforma structurala in tari din zona euro si ce trebuie facut in Romania pentru a creste eficienta utilizarii resurselor. Cand nu poti mari cantitatea de resurse utilizate (prin expansiune de tip keynesist), are cu atat mai mult sens sa diminuezi ineficienta la nivel micro, al firmelor (X-inefficiency cum a numit-o Harvey Leibenstien intr-un studiu faimos din 1966) si sa realizezi o mai buna alocare a resurselor in economie. Unde exista pozitii dominante pe piata, unde extragerea de renta din bugetul public (rent seeking) este o obisnuinta, unde preocuparea pentru resurse umane este inadecvata, unde politizarea administratiei publice este mare, unde companiile de stat sunt prost gestionate, unde evaziunea fiscala este substantiala, unde birocratizarea este sufocanta, rezervele de ameliorare a eficentei micro si macro sunt considerabile. Este mult mai dificil pentru o economie ce functioneaza aproape de frontiera posibilitatilor de productie si tehnologice de a realiza castiguri de productivitate prin diminuarea rezervelor de eficienta. De aceea, unde aceste rezerve sunt mari trebuie ca politica publica sa fie orientata spre valorificarea lor. Progres in directiile mentionate ar economisi resurse, ar mari competitivitatea economiei, s-ar materializa in locuri de munca suplimentare –in pofida unui mediu extern neprietenos. Este drept ca nu este usor de realizat acest deziderat cand reteaua de interese potrivnice este densa, puternica. Mai trebuie spus ca este greu sa creezi locuri de munca efective (deci nu scoase la lumina din economia informala) daca cererea agregata, acasa si in exterior, nu creste!
Pentru Romania mai exista o resursa majora: fondurile europene. Slaba absorbtie a acestora este de pus in relatie cu functionarea defectuoasa a institutiilor, a administratiei publice centrale si locale, cu un dispozitiv gandit neinspirat, la Bucuresti si Bruxelles. Acest dispozitiv trebuie schimbat din mers. Daca nu se va reusi, vom pierde nu numai bani ce sunt disponibili acum, dar vom vedea amputate si sume din exercitiul financiar 2014-2020 al Uniunii. Criza din zona euro va conduce la realocari inauntrul bugetului UE, care ne vor afecta negativ daca nu marim capacitatea de absorbtie interna.
In fine, trebuie sa avem o diplomatie economica agresiva, sa revenim pe unele piete si sa deschidem altele; sa incercam sa atragem investitii din regiuni ale lumii care nu se confrunta cu constrangeri bugetare teribile. Toate cele mentionate mai sus ar ajuta la constituirea unui model de crestere economica bazat mai mult pe economisire interna, investitii in sectoare de bunuri si servicii de tradables (comercializabile), cu valoare adaugata sporita.
Dar pana una alta, este esential ca in Europa pietele sa nu inghete din nou, sa se evite panica, sa se evite proliferarea spiralelor negative. Intrucat criza zonei euro se impleteste cu una financiara (a suprafinancializarii) ce persista. Apelul facut de Mario Draghi, dupa ultimul summitt informal de la Bruxelles, spune multe.
