După ce Banca Naţională a Elveţiei a renunţat să mai apere pragul de 1,2 franci pentru un euro, cursul francului în raport cu leul românesc (legat intrinsec de moneda unică europeană) a urcat rapid, de la 3,74 lei în data de 14 ianuarie 2015 până la 4,58 lei în data de 23 ianuarie, pentru a se stabiliza în ultimele zile undeva în intervalul 4,15 – 4,25 lei, la cursul oficial calculat de BNR.
Creşterea bruscă a francului a afectat puternic pe cei circa 75.000 de deţinători ai unui credit contractat în vremuri mai bune. Şi care, în general, nu s-au calificat pentru credite în lei sau în euro din cauza dobânzilor mult mai ridicate, pentru plata cărora se constituie partea cea mai importantă din rată la începutul unui credit.
Practic, a survenit un gen de calamitate imposibil de prevăzut, după modelul inundaţiilor sau cutremurelor, care a pus în imposibilitate de plată numeroase familii cu venituri relativ reduse (nu este cazul tuturor clienţilor dar este cazul marii majorităţi a clienţilor).
De aceea, dincolo de soluţiile negociate individual, de rescadenţare şi/sau transformare a creditelor în lei, precum şi de reducerea marjelor de dobândă anunţate de anumite bănci, statul ar putea să intervină pentru a oferi o uşurare a plăţilor. Nu prin acordarea de bani pentru susţinerea împrumutaţilor sau băncilor ci prin abţinerea de a mai percepe anumite sume din impozitul pe venit.
Asfel, dacă, de exemplu, s-ar scuti pentru anul în curs la plata impozitului pe venit un venit impozabil de circa 2.500 lei, efectul ar fi echivalent cu 400 de lei rămaşi la contribuabil, bani care pot fi folosiţi pentru a acoperi creşterea ratei. Ideea este că statul nu dă dar se abţine să mai ia, în anumite limite şi pentru un anumit timp, o parte din impozitele pe care speră să le colecteze de la cei loviţi de evoluţia imprevizibilă a unei monede străine.
Concret, la un venit salarial de 3.000 lei, deja se achită dări către stat de aproximativ 500 de lei de către angajat, înainte de a se percepe şi partea de impozit pe venit. Sumă la care se adaugă, oricum, şi partea ce revine angajatorului de 21,8% ), adică alţi 650 lei.
După ce a luat ani de zile 1.150 lei de pe urma impozitării muncii, într-o situaţie dificilă pentru contribuabilul care trebuie să aibă şi el un acoperiş deasupra capului sau o maşină pentru a mai putea merge la lucru, statul ar putea să facă şi un rabat de 400 de lei la taxarea implacabilă pe care o aplică doar acolo unde şi numai dacă poate.
De altfel, un grad de colectare echivalent de aproape 75% (1.150 de lei din cei 1.500 lei pe care se miza) la strângerea impozitelor indirecte, precum TVA sau accizele pe alcool şi tutun ar fi de-a dreptul senzaţional pentru România, dacă s-ar putea transpune în practică. Dacă realmente le vor mai rămâne bani celor în cauză, ei ar ajunge tot la stat pe calea taxării consumului suplimentar faţă de situaţia plăţii cu sacrificii a ratelor scadente.
Pentru conformitate, a colecta trei sferturi din impozite din partea a cel mult 75.000 de angajaţi din cei peste cinci milioane cu carte de muncă nu pare chiar aşa o tragedie. În plus, s-ar mai colecta şi profitul de 16% din partea băncilor care ar rămâne să lucreze liniştite în sistem şi să plătească la timp depozitele constituite tot de către populaţie.
Efectul echivalent asupra unei rate de până la 2.500 lei, deci pentru o persoană cu venituri situate rezonabil de jos (pentru a nu favoriza inutil pe cei care câştigă semnificativ peste medie) ar fi acela al situaţiei în care se plătea şi impozit pe venit şi rata la casă dar înainte de creşterea spectaculoasă a cursului francului elveţian.
Pe scurt, este ca şi cum s-ar face, la calculul ratei, trecerea de la 4,45 lei/CHF exact înapoi la cei 3,74 lei/CHF din 14 ianuarie 2015. La cei 4,15 lei/CHF – 4,25 lei/CHF din ultimele zile, am avea un curs echivalent cu 3,49 lei/CHF – 3,57 lei/ CHF, mai mic decât cel practicat la începutul acestui an. Astfel, dacă problema este una de curs de schimb, se poate rezolva fără a fixa administrativ un alt curs şi fără nici o limitare la marjă de 20% apreciere, aplicabilă oricum din 2016 încolo.
Solidaritatea cu concetăţenii noştri afectaţi ar fi absolut firească, deoarece măsura s-ar referi numai la cei care obţin venituri corect şi pe deplin fiscalizate.
În plus, de principiu, nu există nici o diferenţă între situaţia în care toţi cetăţenii plătesc (treptat) reabilitarea termică la anumite blocuri în care stau numai anumiţi cetăţeni.Vreţi să comparaţi economiile de la plata căldurii făcute după anvelopare cu reducerea taxelor achitate către stat pentru a putea plăti rata la bancă şi să vedeţi similitudinea ?
Urmărește-ne pe Google News
