Declarațiile referitoare la poziția strategică a agriculturii în economia românească pornesc de la realitatea seacă a unei productivități de patru ori mai mici decât în industrie și a unei ponderi record european a populației ocupate în acest sector.
Practic, în loc să asigure fără probleme hrana celor circa 20 de milioane de români și să constituie un factor de excedent la export, situația din agricultură penalizează direct încasările bugetare și programele sociale și, indirect, cursul de schimb și puterea de cumpărare.
Până la considerații elaborate cu slabă aplicabilitate, ar fi util să vedem cum au evoluat producțiile la principalele produse vegetale și animale în ultimii ani și pe parcursul trecerii de la economia centralizată la cea de stat membru UE.
Perioade în care scăderile au fost aproape generalizate iar rezultatele nu puteau fi decât negative, mai ales că o serie de corelații au fost scăpate din vedere, dincolo de nivelul de dotare tehnică și de diferența de productivitate față de Occident.
De exemplu, vremea nefavorabilă de anul trecut a redus producția de cereale pentru boabe cu 40% față de nivelul record din 2011, când a fost depășit pragul de 20 milioane tone. Dar scăderea nu a fost repartizată uniform la principalele două culturi. La porumb am înregistrat o diminuare de 50%, în timp ce la grâu scăderea a fost de doar 27%.
1, Dacă se face corelația cu anul 1990, când producția pe locuitor la grâu era mai mare decât cea la porumb, se poate face o observație strategică. Inversarea ponderilor celor două tipuri de culturi ( neobișnuită în Europa) a avut și ea o parte din contribuție la rezultatul mai slab al agriculturii, dincolo de evoluția meteo nefavorabilă și distrugerea sistemului de irigații.
Când ne uităm în UE, observăm că Franța, cu condiții pedoclimatice asemănătoare, are un raport între producția de grâu și cea de porumb boabe de circa 2,5 la 1, la fel cu vecina noastră Bulgaria, Polonia are un raport de 2,2 la 1 iar Germania urcă la 4 la 1 în raportul grâu/porumb.
Singura excepție este Italia, unde, la fel ca și la noi, producția de porumb este semnificativ mai mare decât cea de grâu.
2, O altă evoluție inversă în timp, dar mult mai pronunțată, a fost cea de pe segmentele materiilor prime pentru zahăr și ulei. La floarea-soarelui, unde s-au implicat mari concerne multinaționale și s-au obținut randamente ceva mai bune pe suprafețe mari, producția pe locuitor s-a majorat de două ori și jumătate. În schimb, cultura sfeclei de zahăr a intrat într-un proces abrupt de dispariție, fiind acum pe sfert față de anul 1990.
Similar, producția de carne și producția de ouă au coborât undeva la două treimi față de nivelurile de plecare din 1990, ceea ce, alături de readucerea consumului la un nivel rezonabil, explică în bună parte balanța cronic deficitară pe sectorul alimentar, anterior generator de excedente și aducător de valută forte.
În treacăt fie spus, înlocuirea unor produse de calitate superioară din intern cu cele mai slabe calitativ importate a avut și consecințe mai puțin analizate asupra stării de sănătate a populației.
3, A treia mare restructurare de facto din sectorul agricol s-a produs în sectorul producței animaliere, cu majorarea cotei de ovine și caprine și reducerea cantitativă și din punct de vedere al ponderii la bovine și porcine. Nu este de mirare, din motive de concurență venită din partea unor colege de UE cu tradiție și subvenții mai mari, dar nici nu putem spune că am făcut tot ce se putea pentru a stopa tendința continuă de diminuare a efectivelor.
4, Trebuie făcută și observația esențială că nu am reușit nici acum să atingem dezideratul echilibării între sectorul vegetal, supus unor puternice fluctuații de la an la an, după cum e vremea, și cel animal. În loc de varianta dezirabilă jumătate- jumătate, se păstrează ponderea de două treimi sector vegetal la o treime sector animal.
Un peste alta, agricultura s-a descurcat cum a putut, mai degrabă la nivel de imitație națională haotică a modelelor europene și cu evitarea unor măsuri legislative de eficientizare, pentru a evita probleme politice interne.
Fără un plan cu obiective clare definite în cifre de susținere, dezvoltare și cuplare la efortul național de convergență cu productivitatea dar și cu impozitarea pe model european.
Un răspuns
1.Cred ca una din cauzele principale ale diminuarii productiei agricole o constituie si schimbarea climatica – proces asupra caruia climatologii avertizeaza de multa vreme,avind ca rezultat desertificarea sudului tarii.
In aceste conditii, analistii si factorii guvernamentali ar trebui – primii sa avertizeze,iar secunzii sa ia masuri concrete – pentru o gospodarire responsabila a apei – resursa deficitara, care lipseste vara culturilor agricole.
Se impune o analiza/evaluare nationala si pe zonele de consum, a necesarului de apa menajera, industriala si agricola, urmind crearea unui sistem de baraje si componente de distributie pentru toti cei trei consumatori, incit accentuarea secetei in anotimpul cald sa nu distruga culturile si nici sa nu perturbeze activitatile economice.
In lipsa unor masuri judicioase,luate din timp pentru asigurarea apei, ne vom trezi ca suprafata agricola capabila sa hraneasca 70 de milioane de locuitori, nu va mai putea hrani nici macar o parte din populatia tarii.
Desi sintem aproape de momentul critic, in care seceta pune in discutie insasi posibilitatea de a semana toamna, ori de a obtine o recolta medie vara-toamna, problematica starii climatice si a asigurarii resursei „APA” nu face obiectul atentiei analistilor economici sau specialistilor din agricultura.Exista pericolul, ca odata cu acutizarea secetei si lipsei de apa, sa nu mai existe si ragazul necesar pregatirii unui raspuns adecvat, acestei crize.