Datele oficiale comunicate până în prezent la nivelul primelor trei trimestre ale anului arată că România nu s-ar fi încadrat în deficitul bugetar programat pe anul în curs și ar fi ajuns cu datoria publică în apropierea pragului de 40% din PIB, chiar dacă lucrurile ar fi decurs în absența pandemiei Covid19.
Potrivit comunicatului oficial al MF, cea mai mare parte a deficitului bugetului general consolidat consemnat după primele trei luni ale anului a fost cauzată de efectele pandemiei. 37,12 miliarde lei sau 3,51% din PIB estimat pentru anul în curs au apărut pe această cale din cele 67,27 miliarde lei sat 6,36% din PIB.
Ar rezulta că, în absența acordării acestor sume acordate de stat pentru refacerea mai rapidă a economiei și pentru a preveni o reducere semnificativă a nivelului de trai, respectiv a cererii interne, am fi avut, înaintea ultimului trimestru al anului, un deficit de 30,15 miliarde lei sau 2,85% din PIB.
Dacă facem trecerea între estimarea rezultatului economic redus de pandemie și cel avut în vedere de Comisia Națională de Strategie și Prognoză în varianta din februarie 2020 ( în loc de 1.058 miliarde lei, cele 1.141,4 miliarde lei, ca reper pentru execuția bugetul pe anul în curs) rezultă că deficitul fără Covid ar fi fost mai redus dar ar fi urcat, oricum, la 2,64% din PIB.
Ori, valoarea stabilită pentru 2020 în traiectoria gândită inițial pentru reintrarea în limita de 3% din PIB, stabilită drept criteriu Maastricht, era de 3,58% din PIB. Ceea ce ar fi lăsat un spațiu mai mic de un punct procentual pentru ultimul trimestru al anului. Practic, ar fi trebuit să realizăm cea mai bună performanță din ultimii ani de zile exact pe final de 2020 pentru a reuși atingerea obiectivului.
Iar asta în condițiile în care pensiile au fost majorate cu 14% și nu 40% ( reamintim, totuși, că suntem singurul stat UE care a venit cu o asemenea măsură în condițiile dificile ale pandemiei) iar dublarea alocațiilor pentru copii, rămasă încă la nivelul aplicării graduale, nu a intrat integral în funcție.
Practic, marea greșeală de politică s-a produs în perioada 2017-2019, când, pe fondul unei creșteri economice robuste dar susținute de expandarea nesustenabilă a veniturilor, am declanșat un soi de întrecere sui-generis între creșterea datoriei publice și creșterea PIB. Dacă am văzut că ne menținem undeva la 35%, ne-am aruncat spre supralicitarea beneficiilor sociale
Asta spre deosebire de state care au profitat de ciclul de creștere pentru a-și reduce semnificativ datoria publică pentru a avea de unde să preia șocul unor perioade dificile. Venite acum nu doar sub forma uzualei recesiuni după un ciclu de zece ani de creștere, dar chiar sub impactul major al epidemiei globale severe.
Astfel, Germania și-a redus datoria publică în ultmii trei ani cu zece puncte procentuale (de la 69,3% la 59,6% din PIB) iar Cehia, care are un PIB și o pondere a datoriei publice în PIB similare cu noi a evoluat de la 36,2% la 30,2%, nu s-a apucat să facă relaxare fiscală simultan cu majorare de beneficii sociale.
Desigur, și la ei a crescut puternic datoria publică după măsurile luate pentru a stăvili pandemia dar a crescut din ce reduseseră anterior, cu beneficiul unor rate de dobândă foarte reduse și chiar negative (cazul Germaniei) și nu prin majorarea nivelului ținut pe loc în speranța unei eterne creșteri economice și chiar aflat în curs de majorare fără niciolegătură cu Covid-ul.
Probabil pentru a sărbători electoral reușite proiectate fără legătură cu practica economică normală, care ar fi trebuit să facă o raportare resurse și nu pe principiul „no matter what”, și riscant, măcar în raport cu riscurile externe, cu mulți ani înainte de angajarea statului în acordarea de beneficii intrate pe bază de repetiție în conștiința publică („anticipation is half the fun”).
Astfel, putem reface raportarea ceva mai complicată a nivelului sumelor împrumutate pentru a lupta cu pandemia. Chiar și dacă scoatem din calcul necesarul de împrumut adăugat de adăugat de pandemie, simultan cu atingerea proiectatului PIB în condiții de creștere economică de 4,1% în termeni reali pe 2020, tot rezultă că ar fi crescut undeva la peste 38% din PIB procentajul datoriei publice ( observați, de altfel, că eram la 37,5% încă după T1 2020, când aveam în spate patru trimestre de creștere consecutivă PREpandemie).
Totul petrecut în condiții de plată a unor dobânzi cu mult mai mari pentru sumele împrumutate suplimentar decât Cehia sau alte state cu regim valutar similar dar fără deficite externe și bugeatre masive cum avem noi din 2015 încoace. Cu perspectiva certă de a fi sub procedură de deficit excesiv și de a ne duce, strict prin aplicarea întocmia a legilor votate, spre 45% din PIB în 2021.
Două lucruri simple ar fi de reținut, din această construcție contrafactuală. Primul, trebuie puși deoparte bani albi pentru zile negre, deoarece acestea vin cu siguranță, doar nu știm când și cum. Al doilea, intersecția între proiecția în creștere a visurilor viitoare și realitatea dură a rezultatului economic curent provoacă șocuri masive.
Care s-au adunat acum la 7,6 puncte procentuale creștere de datorie publică față de PIB doar după primele trei trimestre ale anului în curs. Repartizate, să zicem, încă onorabil, o treime din slabă gestiune economică anterioară peticită cumva acum și două treimi șoc produs de pandemie pe 2020.
Dacă vom continua să marșăm pe ideea că „iarna e ca vara”, nu vedem că, și fără pandemie, intram oricum „cu oiștea-n gard”. Perpetuând din inerție așteptări ajunse acum pe bază de nimic. Mai uitați-vă o dată în rândurile de mai sus și vedeți cât le-a trebuit germanilor sau cehilor să-și reducă datoria publică cam cu cât am crescut-o noi doar anul acesta.
Iar asta în condițiile în care, deși ar trebui să fim vaccinați (nu neapărat pentru Covid), ne pregătim să repetăm isprava, integral pe bază de slabă gestiune economică – unii îi spun populism – în 2021 și 2022, pentru a ajunge să ne ducem cu datoriile ( nu neapărat ale noastre, ci și ale urmașilor urmașilor noștri) la peste 60% din PIB în următorii doi ani. Cel puțin, așa arată datele Comisiei Europene.
