cursdeguvernare.ro organizează, miercuri, 24 mai 2017, în parteneriat cu Asociația Română a Companiilor de Exploatare și Producție Petrolieră – ROPEPCA, cu România Durabilă și cu academia de studii economice București, conferința ”Cu strategia pe masă: România în ecuația energetică europeană și impactul asupra industriei. Politicile adecvate”. (Un link-AICI)
În context, esențial este să descriem baza de plecare a dezbaterilor, iar în acest sens, publicăm o serie de materiale legate de principalele capitole ale acestei strategii.
În primul, am descris pe scurt scenariul optim de dezvoltare energetică. (Un link-AICI)
Al doilea, descrie pe scurt starea actuală a SEN și viziunea de dezvoltare.
Resurse energetice primare
Cu o tradiție de peste 150 de ani în exploatarea țițeiului și gazelor naturale, România este singurul producător semnificativ de hidrocarburi din Europa de Sud-Est.
Vestea proastă transmisă de analiza care stă la baza Strategiei Energetice Naționale este că România este obligată să investească în dezvoltarea de noi proiecte din cauză că rezervele dovedite de țiței și gaze se vor epuiza, în ritmul actual de exploatare, în 10 ani.
Țiței – declin de 2% al producției medii anuale
Pe fondul declinului natural al zăcămintelor, producția anuală s-a diminuat constant în ultimul deceniu, ajungând în 2015 la 3,8 mil t țiței și 10,8 mld m3 de gaz natural. Rezervele dovedite de țiței erau, în 2015, de 38,4 mil t, iar cele de gaze de 101,4 mld m3.
În 2015, producția internă de țiței a acoperit aproape 40% din cerere.
Declinul producției medii anuale a fost de 2% în ultimii cinci ani, fiind limitat prin investiții în forarea unor noi sonde, repuneri în producție, recuperare secundară etc. Scăderea accentuată a prețului țițeiului din 2014 a redus semnificativ investițiile de acest tip.
Rezervele dovedite de țiței ale României se vor epuiza în 12- 15 ani, la prezenta rată de exploatare.
Pe termen scurt și mediu, România trebuie să-și asume ca prioritate investiții în creșterea gradului de recuperare din zăcămintele existente, iar pe termen lung, în dezvoltarea proiectelor de explorare a zonelor de adâncime (sub 3000 m), a celor onshore cu geologie complicată și a zăcămintelor offshore din Marea Neagră.
Este necesară actualizarea periodică a studiilor de evaluare a resurselor geologice de hidrocarburi la nivel național.
Pentru ca statul să-și maximizeze beneficiile economice și sociale aferente sectorului petrolier, cadrul legislativ și de reglementare (mai cu seamă cel fiscal) trebuie să țină cont și de efectele indirecte ale investițiilor realizate, în dezvoltarea de industrii suport și crearea de locuri de muncă. Ciclurile investiționale în explorarea și producția de țiței, respectiv de gaz natural, sunt de lungă durată, iar cadrul de reglementare trebuie să confere o perspectivă de termen lung.
Din acest motiv, este de importanță strategică dezvoltarea un cadru de reglementare predictibil, stabil și adaptat situației internaționale, bine corelat cu tipul și potențialul de dezvoltare al diferitelor tipuri de zăcăminte, pentru menținerea competitivității industriei petroliere naționale.
Gaze naturale. Cuvântul de ordine: competitivitate
Gazele naturale au o pondere de aproximativ 30% din consumul intern de energie primară. Cota lor importantă se explică prin disponibilitatea relativ ridicată a resurselor autohtone, prin impactul redus asupra mediului înconjurător și prin capacitatea de a echilibra energia electrică produsă din surse regenerabile intermitente (eoliene și fotovoltaice).
Infrastructura existentă de extracție, transport, înmagazinare subterană și distribuție este extinsă pe întreg teritoriul țării.
Piața de gaze naturale este avantajată de poziția favorabilă a României față de capacitățile de transport în regiunea sud-est europeană şi de posibilitatea de interconectare cu sistemele de transport central europene și cu resursele de gaze din Bazinul Caspic, din estul Mării Mediterane și din Orientul Mijlociu, prin Coridorul Sudic.
În 2015, producția de gaze naturale a depășit 95% din consumul intern. Producția internă constantă și consumul în scădere au redus ponderea anuală a importurilor de gaze de la 15% în 2013 la doar 2,5% în 2015.
În anii ce urmează, pentru producătorii de gaze naturale din România va fi importantă menținerea la un nivel competitiv în raport cu sursele din import, având în vedere oferta excedentară de gaz natural la nivel global, prețurile internaționale convergând spre valori reduse.
Cărbune – ”pilonul securității energetice” este subminat de situația marilor companii de exploatare
Cărbunele este o componentă de bază a mixului energetic, fiind descris ca ”un pilon al securității energetice naționale”. În perioadele meteorologice extreme, atât vara cât și iarna, cărbunele acoperă o treime din necesarul de energie electrică.
România dispune de rezerve totale de 12,6 mld t lignit, cu o putere calorifică medie de 1800 kcal/kg, concentrate geografic în Bazinul Minier Oltenia.
Zăcămintele în exploatare totalizează 986 mil t. Producția anuală de lignit a scăzut de la 31,6 mil t în 2012 la 22,1 mil t în 2015, situându-se pe locul șase în UE – după Germania, Polonia, Grecia, Republica Cehă și Bulgaria.
Rezervele de huilă, concentrate în bazinul carbonifer al Văii Jiului, totalizează 2,2 mld t, din care 592 mil t se află în perimetre exploatate. Puterea calorifică a huilei românești este de 3650 kcal/kg. Producția de huilă, în 2015, a fost 1,29 mil t, în scădere de la 1,87 mil t în 2012.
Ambele companii naționale producătoare de cărbune se află într-o situație economică critică. Producătorul de huilă, Complexul Energetic Hunedoara este în insolvență, fiind amenințat de faliment. Producătorul de lignit, Complexul Energetic Oltenia, este în curs de implementare a unui plan de restructurare și de modernizare tehnologică, în vederea eficientizării activității.
Uraniu – avem ce trebuie, dar e prea scump
România are experiența solidă a unui ciclu complet al combustibilului nuclear, dezvoltat pe baza tehnologiei canadiene CANDU. Dioxidul de uraniu (UO2), utilizat pentru fabricarea combustibilului necesar celor două unități nucleare existente, răcite și operate cu apă grea (HWR, heavy water moderated), deținute și exploatate de Nuclearelectrica SA, este produsul procesării și rafinării uraniului extras din producția indigenă.
După închiderea în 2016 a zăcământului de la Crucea-Botușana (jud. Suceava), Compania Națională a Uraniului a intrat într-un proces de restructurare, cu perspectiva teoretică a exploatării unor noi zăcăminte de uraniu indigen.
Nuclearelectrica achiziționează materia primă de pe piața externă în vederea fabricării combustibilului nuclear la sucursala de la Pitești, Fabrica de Combustibil Nuclear.
Regenerabile – potențial substanțial de creștere
România dispune de resurse bogate și variate de energie regenerabilă: biomasă, hidroenergie, potențial geotermal și pentru energie eoliană, solară și fotovoltaică. Acestea sunt distribuite pe întreg teritoriul țării și vor putea fi exploatate pe scară mai largă pe măsură ce raportul performanță-preț al tehnologiilor se va îmbunătăți, prin maturizarea noilor generații de echipamente și instalații aferente.
Potențialul hidroenergetic este utilizat în bună măsură, deși există posibilitatea de a continua amenajarea hidroenergetică a cursurilor principale de apă, cu respectarea bunelor practici de protecție a biodiversității și ecosistemelor.
În ultimii șase ani, România a avansat în utilizarea unei părți importante a potențialului energetic eolian și fotovoltaic. Vor fi construite noi capacități în centrale eoliene și fotovoltaice, chiar dacă ritmul de creștere va încetini, probabil, în perioada următoare.
Biomasa ocupă un loc central în mixul energiei electrice, în special prin utilizarea lemnului de foc în mediul rural, însă potențialul de dezvoltare este în continuare ridicat, în special prin eficientizare și introducerea de noi tehnologii, precum biorafinăriile și capacitățile de producere a biogazului.
Resursele geotermale și solare sunt exploatate doar marginal în România, existând un potențial substanțial de creștere a utilizării acestor resurse în deceniile următoare.
Rafinarea și produsele petroliere – capacități ce depășesc nevoile interne
În ciuda diminuării numărului de rafinării operaționale, România are o capacitate de prelucrare a țițeiului mai mare decât cererea internă de produse petroliere. Rafinăriile românești, care achiziționează producția națională de țiței și importă circa două treimi din necesar, au în prezent o capacitate operațională de 12 mil t/an.
Consumul total de produse petroliere a fost de 8,64 mil t. Importul net de țiței a fost de 6,67 mil t, în principal din Kazahstan și Federația Rusă, dar și din Azerbaidjan, Irak, Libia și Turkmenistan. În 2016 au fost făcute și importuri de țiței din Iran.
Importurile de produse petroliere au fost, în principal, de motorină (circa 1 mil t din Rusia, Ungaria și SUA) și de asfalt (0,41 mil t, în special din Ungaria, Serbia și Polonia).
România rămâne un exportator net de produse petroliere. Cererea de produse petroliere depinde în special de evoluția sectorului transporturilor
Transportul, înmagazinarea, distribuția și problemele pieței gazului natural
Sistemul Național de Transport (SNT) gaze naturale, operat de Transgaz SA, are un grad redus de utilizare, fiind dimensionat în anii 1960 pentru un consum triplu față de cel actual, în special în unități industriale mari. Acest fapt generează costuri mari de utilizare a infrastructurii, cu efectul că România este țara europeană cu cea mai mare pondere a tarifelor de rețea în prețul final al gazelor.
Este necesară o regândire a funcționării sistemului de transport și de distribuție a gazelor. În special, se impune adaptarea parametrilor tehnici pentru asigurarea transportului în regim de înaltă presiune, la nivelul de operare al statelor vecine. Un obiectiv al Strategiei este crearea unei piețe competitive de gaze: transparentă, lichidă, cu grad moderat de concentrare, cu preț concurențial.
Pe lângă ajustarea tarifelor, prețul gazului poate fi redus prin dezvoltarea pieței secundare de capacitate de transport.
Pentru exploatarea zăcămintelor de gaze din Marea Neagră, o condiție este realizarea unor capacități de transport și interconectare a SNT cu țările vecine. Sunt necesare inclusiv investiții în capacități IT, pentru a permite tranzacții și alte operațiuni transfrontaliere, atât printr-un sistem de control și achiziție de date compatibil cu rețelele vecine, cât și printr-o platformă de tranzacționare pentru ziua următoare sau intrazilnică.
Pentru a juca un rol regional important, sunt necesare dezvoltarea internă a SNT și interconectarea în flux bidirecțional cu statele vecine, precum și o piață a gazelor competitivă, lichidă și transparentă.
Deschiderea interconectorilor cu țările vecine și a coridoarelor regionale va fi atât o oportunitate pentru export, cât și o extindere a capacităților de import, cererea și oferta la nivel regional având impact în activitatea producătorilor.
Producția de energie electrică
România are un mix diversificat de energie electrică, bazat în cea mai mare parte pe resursele energetice indigene.
În anul 2015, structura producției de energie electrică a fost următoarea:
- 28% cărbune (în principal lignit)
- 27% hidro
- 18% nuclear
- 13% gaz natural
- 11% eolian
- 2% fotovoltaic
- 1% biomasă
O mare parte a capacităților de generare sunt mai vechi de 30 de ani, cu un număr relativ redus de ore de operare rămase până la expirarea duratei tehnice de funcționare. Grupurile vechi sunt frecvent oprite pentru reparații și mentenanță, unele fiind în conservare. Există o diferență de aproape 3.400 MW între puterea brută instalată și puterea brută disponibilă, din care circa 3.000 MW sunt capacități pe bază de cărbune și de gaz natural. În viitor, generarea pe bază de regenerabile va pune probleme de competitivitate capacităților pe cărbune și pe gaze.
În condițiile închiderii schemei de susținere prin certificate verzi a SRE (Legea 220/2008) la 31 decembrie 2016, noi investiții în producția de energie regenerabilă pot avea loc în condițiile ieftinirii tehnologiilor și a scăderii costurilor capitalului.
România se numără printre cele 14 state membre UE care își mențin opțiunea de utilizare a energiei nucleare. În prezent, energia electrică produsă prin fisiune nucleară acoperă aproape 20% din producția de energie electrică a țării prin cele două unități de la Cernavodă; procentul poate depăși 30% dacă va fi realizată investiția în două noi reactoare de tip CANDU-6, ceea ce ar exercita și o presiune competitivă asupra producătorilor pe bază de cărbune și gaze naturale.
Infrastructura și piața de energie electrică
Operatorul de transport și de sistem, Transelectrica SA coordonează fluxurile de putere din SEN prin controlul unităților de producție dispecerizabile. Deși dispecerizarea implică costuri suplimentare pentru producători, ea face posibilă echilibrarea SEN în situații extreme.
Planul de dezvoltare al rețelei electrice de transport (RET), în concordanță cu modelul elaborat la nivel european, urmărește evacuarea puterii din zonele de concentrare a SRE către zonele de consum, dezvoltarea regiunilor de pe teritoriul României în care RET este deficitară (de exemplu, regiunea nord-est), precum și creșterea capacității de interconexiune transfrontalieră.
Echilibrarea pe o piață regională necesită capacitate suficientă de interconectare. Pe măsura dezvoltării rețelelor inteligente, prețul spot va influența și curba de consum, prin intermediul sistemelor de gestiune a consumului – de exemplu, prin automatizarea aparatelor electrocasnice și a sistemelor de iluminat, pentru a răspunde în timp real semnalului de preț al energiei.
Începând din noiembrie 2014, piața pentru ziua următoare (PZU) din România funcționează în regim cuplat cu piețele din Republica Cehă, Slovacia și Ungaria (cuplarea 4M MC), pe baza soluției de cuplare prin preț a regiunilor.
Cuplarea piețelor regionale presupune crearea unei piețe regionale intra-zilnice și a unei piețe regionale de echilibrare.
Exportul de energie electrică nu este obiectiv strategic
Din cele 35 de state membre ale ENTSO-E, un număr de 12, între care și România, au export net de energie electrică.
În 2015, România a exportat aproximativ 10,5 TWh și a importat 3,8 TWh, rezultând un export net de circa 10% din producția totală brută de energie electrică, similar anului 2014.
Exportul de energie electrică nu este, în sine, un obiectiv strategic, dar România poate să-și mențină poziția de producător de energie în regiune și de stabilizator în gestionarea situațiilor de stres la nivel regional. În acest sens, România trebuie să-și întărească competitivitatea pe partea de servicii tehnice de sistem.
Întrucât capacitățile de echilibrare și rezervă sunt planificate la nivel național, în multe state membre ale UE va exista un excedent de capacitate, astfel că exportul pe termen lung presupune competitivitate pe piața europeană.
De aceea, pentru sectorul energetic românesc, ar trebui ca reglementările să evite impunerea unor costuri suplimentare față de competitori. Competitivitatea producției de energie electrică depinde și de sistemul de tarife, taxe și impozite, care includ tariful de injectare a energiei electrice în rețea, neîntâlnit pe piețele vecine, sau taxa pe apa uzinată în centralele hidroelectrice ori utilizată pentru răcire în grupurile pe cărbune.
Paradoxul eficienței energetice
Eficiența energetică este o cale dintre cele mai puțin costisitoare de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, de diminuare a sărăciei energetice și de creștere a securității energetice.
Ținta UE de eficiență energetică pentru 2020 este de diminuare a consumului de energie primară cu 20% în raport cu nivelul de referință stabilit în 2007.
Pentru România, ținta este de 19%, corespunzătoare unei cereri de energie primară de 500 TWh în 2020. Pentru 2030, UE își propune o reducere cumulată cu cel puțin 27% a consumului de energie.
Potrivit Eurostat, intensitatea energetică a economiei României în 2014 era de 95% din media UE, raportat la paritatea puterii de cumpărare. Consumul mediu de energie per capita era 1,6 tep (18,6 MWh), cel mai scăzut din UE28.
Dacă România își asumă obiectivul european de reducere a cererii de energie cu 27-30%, ținta de cerere de energie primară pentru 2030 ar fi de 431-454 TWh.
Conform datelor preliminare ale INS (2016), cererea de energie primară în 2015 a fost de 383 TWh, cu 117 TWh sub ținta pentru 2020 și cu 47-71 TWh sub cea pentru 2030. Desigur, ținta pentru 2030 trebuie privită din perspectiva unei creșteri economice susținute, astfel că atingerea ei va presupune măsuri semnificative de creștere a eficienței energetice în toate ramurile de consum.
Între 1990 și 2013, România a înregistrat cea mai mare rată medie de descreștere a intensității energetice din UE, de 7,4%, pe fondul restructurării activității industriale. În perioada 2007-2014, scăderea intensității energetice raportată la PIB a fost de 27%, obținută inclusiv prin închiderea unor unități industriale energo-intensive.
Creșterea eficienței energetice prin investiții în tehnologie este esențială pentru întreprinderile cu intensitate energetică ridicată, pentru a putea face față concurenței internaționale.
Pentru atragerea investițiilor substanțiale în măsuri de eficiență energetică, este necesar un cadru de reglementare stabil și transparent, precum și ținte realiste la nivel național.
Încălzirea eficientă a imobilelor – doar 5% dintre apartamente sunt modernizate energetic
Renovarea termică a clădirilor este o modalitate economică de creștere a eficienței energetice. Segmentul clădirilor și al serviciilor reprezintă 40% din consumul total de energie din UE – circa 45% în România – în special încălzire și răcire.
La nivelul UE, încălzirea rezidențială reprezintă 78% din consumul de energie, în vreme ce răcirea reprezintă doar circa 1%. Până în 2050, se estimează că producția de frig va depăși 50% din consumul total pentru încălzire/răcire.
Pe termen lung, încălzirea globală va aduce ierni mai blânde care, împreună cu investițiile în izolare termică, vor reduce simțitor cererea de energie termică. Pe de altă parte, creșterea nivelului de trai va duce la creșterea confortului termic al populației și a suprafeței construite, chiar în condițiile continuării declinului demografic.
România are un total de circa 8,5 mil locuințe, dintre care mai puțin de 7,5 mil sunt locuite permanent.
80% au fost construite în perioada 1945-1989. Doar 5% dintre apartamente sunt modernizate energetic.
Prețul scăzut reglementat al gazului natural și accesul nereglementat la masa lemnoasă pentru foc au menținut costurile cu încălzirea la niveluri ce nu justificau economic investiții în termoizolarea locuințelor.
O treime din locuințele României (aproape 2,5 mil) se încălzesc direct cu gaz natural, cele mai multe folosind centrale/sobe pentru locuința individuală. Aproximativ 3,5 mil locuințe folosesc combustibil solid – majoritatea lemne, dar și cărbune. În plus, aproximativ 1,25 mil apartamente sunt racordate la sisteme de alimentare centralizată cu agent termic.
Restul locuințelor sunt încălzite cu combustibili lichizi (păcură, motorină sau GPL) sau energie electrică. Peste jumătate dintre locuințe sunt încălzite parțial.
Programele de izolare termică a clădirilor finanțate din fonduri europene și/sau fonduri publice trebuie direcționate cu precădere către comunitățile afectate de sărăcie energetică.
Investițiile în termoizolarea clădirilor vor avea multiple efecte pozitive: dezvoltarea sectorului construcțiilor și crearea de locuri de muncă; reducerea facturii la încălzire și îmbunătățirea confortului termic; creșterea securității energetice prin reducerea consumului; reducerea emisiilor de GES și a intensității energetice.
Pentru regiunile care dispun de potențial geotermal semnificativ, precum județele Ilfov și Bihor, energia geotermală este atât o opțiune economică de încălzire/răcire, cât și una de reducere a emisiilor.
Energie termică și cogenerare – un haos perfect întreținut
Strategia UE pentru Încălzire și Răcire (IR) promovează unități de cogenerare și sinergia dintre energia electrică, încălzire și răcire în unități de trigenerare. Este de dorit ca ele să fie situate în apropierea centrelor urbane sau industriale, astfel încât energia termică produsă în cogenerare să corespundă în cât mai mare măsură cererii.
În ultimii ani, numeroase unități de cogenerare din orașe au fost dezafectate din cauza neîncadrării în cerințele de mediu, a lipsei investițiilor în mentenanța rețelelor de distribuție și a slabei calități a serviciilor oferite consumatorilor.
În multe orașe din România, sistemele municipale de încălzire (SACET) s-au confruntat în ultimii 20 de ani cu debranșări ale consumatorilor, aceștia alegând soluții individuale de încălzire – centrale de apartament pe bază de gaze naturale, convectoare sau calorifere electrice.
Doar 15% din necesarul total de căldură în România (de 76 TWh către consumatori casnici și 21 TWh în sectorul terțiar) este distribuit prin SACET, tendința fiind de scădere către doar 10% în anul 2020. Diferența este împărțită aproape egal între încălzirea pe bază de gaz natural (38%) și cea pe bază de biomasă (44%, în special în mediul rural).
Totuși, în principalele centre urbane, încălzirea centralizată la nivel municipal reprezintă încă o proporție importantă. Conform datelor ANRSC, energia termică în orașe este asigurată în circa 60 de localități prin centrale electrice de termoficare (CET) și sisteme SACET. În prezent, 1,25 mil apartamente mai sunt racordate la SACET.
Pierderea medie de căldură în rețelele de transport și de distribuție a căldurii în România este foarte ridicată, de circa 30%. Doar 20% din rețeaua primară și 30% din cea secundară de furnizare și distribuție au fost modernizate, ținta la nivel național pentru 2020 fiind de 30%, respectiv 40%.
Urmărește-ne pe Google News
