Cristian Grosu / Semestrul lui Klaus Iohannis

Alegerile ne-au procopsit cu o ecuație politică proastă – nu doar în ce privește fragilitatea majorității, ci (poate în primul rând) cu o ecuație încâlcită în însăși interiorul majorității:
Nu de un asemenea soi de echilibru aveam nevoie pentru a demara – în ceasul al 12-lea – proiectul de țară și planul de resetare a României, unde ”echilibrul” înseamnă ceva foarte românesc.

Înainte de-a schița riscurile și pericolul acestei ecuații politice – și să propunem și o soluție – se cuvine să observăm neapărat un lucru:

Este cel puțin bizar că a ajuns la UDMR ministerul Dezvoltării și Administrației României.

Și asta nu din considerente care țin de naționalism: să fim serioși – România e o țară care are un președinte neamț, un șef de serviciu secret la fel, un premier pe jumătate ungur, un primar la Timișoarei neamț și lista poate continua  – toți aleși sau susținuți dacă nu cu entuziasm, măcar cu seninătate și naturalețe.

Dar UDMR nu poate produce nici cea mai palidă dovadă că are oameni competenți (sau, mai competenți de ce pot produce partidele politice – adică ne-etnice) pentru a se angaja în marele proiect de Dezvoltare pe care ar trebui să-l înceapă România mâine dimineață – ba chiar în seara asta, ba chiar peste un ceas. Prezența UDMR la guvernare nu a fost, de fapt, niciodată una bazată pe viziune și competență – ci una de reprezentare a celei mai mari minorități din România.

Cu competența, deci, ne-am lămurit – avem, în schimb, un argument invers ca acest minister să aparțină unui partid politic: UDMR, ca un partid strict etnic, are relații naturale și firești cu o țară concurentă și cu interese diferite de cele ale României – vorbim de Ungaria – ca să nu mai spunem că uneori se vede cu ochiul liber odgonul cu care este tractat de la Budapesta:
Ce dracu e atât de complicat să accepți un lucru firesc și să reacționezi și tu – lume politică de la București – într-o manieră la fel de firească?

Acestea fiind zise, să revenim la riscurile și pericolele pentru Planul de țară al României, care survin din ecuația politică rezultată din alegeri în interiorul majorității. Să le luăm la rând:

1, Indiciile din ultimii ani de pe scena politică ne arată că PNL și USR-PLUS au slabe șanse să se înțeleagă.
Primii au de oblojit partidul de bolile copilăriei tuturor partidelor din ultimii 30 de ani și de deparazitat de obligațiile locale angajate în vremea USL.
Ceilalți au de învățat pur si simplu politică, de exersat instrumentele compromisului și de experimentat ”trăirea” în acțiune a unei ideologii.

Cu un premier lipsit de experiență politică cum este dl. Cîțu – va fi foarte dificil de pus cele două partide să joace în același film.

Riscul este ca cele 2 partide să se saboteze – pe față sau prin simpla rezistență tacită, aia greu sesizabilă – sau, dat fiind că miniștrii USR-PLUS sunt dintre cei mai vocali reprezentanți ai partidului, să se certe și să-și arunce reproșuri care să capete caracter personal – adică ”din ăla”, de neiertat.

(Citiți și: ”Cristian Grosu / De ce ”România Über Alles” – interesele economiei românești în UE, în deceniul care va schimba lumea”)

2, Banii: este o realitate – dincolo de wishful thinking – că dezechilibrul la împărțirea ”ministerelor de bani” tensionează, în timp, relațiile dintr-o coaliție de guvernare – mai ales că aici e vorba nu doar de bani, ci și de viziuni, legitime și deseori valide, dar uneori antagonice privind proiectele și programele de dezvoltare.

Va fi, pentru multă vreme, greu de înghițit pentru greii PNL, ca autostrăzile, digitalizarea, sănătatea, mediul și fondurile europene (AICI-LINK) – adică absolut toate ministerele cu priecte și bani mulți, să ajungă la partenerii mai mici din coaliție.

Riscul este ca PNL să intre într-un proces de fragmentare internă, să nu mai aibă capacitatea de trancțiune politică a guvernării – iar pentru ambele partide va exista tentația de a-și întinde capcane reciproce și de a se acuza unele pe altele de lipsă de principialitate pentru a masca controversele pe bani.

3, Nu este clar cine e liderul de facto al acestei coaliții în calitate de persoană publică la care se adună toate bunele și relele guvernării și care, atunci când deschide gura, poate garanta că ceea ce spune se va și pune în practică.

Riscul este ca centrul puterii să fie greu de identificat – sau pur și simplu să nu existe un astfel de centru – ceea ce pentru o țară cu mentalitatea politică cum e România poate însemna, dacă nu război politic de uzură, cel puțin stagnare și tergiversare a politicilor.
Să mai spunem că astfel de perioade ne-au ținut fără dezvoltarea minimală – gen autostrăzi, digital basic, canalizare etc, etc – toate sub scuza că aici a fost o permanentă campanie electorală din cauza calendarului sinucigaș al alegerilor? Că de marile proiecte de care ar fi capabilă România – și pe care nu le tratăm aici – ce să mai vorbim?

*

Aceasta e situația politică de la care orice român conștient de acest moment așteaptă demararea în forță a planului de reziliență, a planului de țară, a unui program accelerat de racordare a economiei românești la economia UE de peste 10 ani, care va arăta foarte diferit de ce vedem sau credem noi că vedem azi.

Un singur personaj poate avea soluția acestei ecuații cu atât de multe necunoscute: în acest moment el este șeful statului, Klaus Iohannis.

El poate gândi, în următoarele luni, un consiliu al dezvoltării asemănător cu CSAT, care să securizeze un plan de reziliență, dezvoltare și convergență economică indiferent cât de imprevizibilă ar putea fi coabitarea PNL – USR-PLUS – UDMR și indiferent cât de fragil e guvernul, astfel încât, oricine s-ar afla la butoane, să poate urma acest plan ca pe o HARTĂ de la care să nu te poți abate.

Un consiliu care să se întrunească o dată pe trimestru, într-o zi foarte precis stabilită, și în care miniștri domeniilor strategice de dezvoltare (ba chiar și Externele – unde experții noștri dorm pe ei sub umbrela NATO și UE, spre deosebire de Ungaria unde Externele sunt comasate cu Comerțul exterior), împreună cu liderii partidelor din coaliție care pot asigura deblocarea din contondențele politice, să discute cu harta pe masă, sub conducerea președintelui.

(Citiți și: ”Cristian Grosu / ”Nimic fără țara mea!”: just business”)

O atare construcție are, însă, nevoie și de o legislație de bază care să-i asigure funcționalitatea: tot ce se discută acolo trebuie să fie angajant, pe principiul obiectivelor, al termenelor și al performanei stabilile de la bun început. Și acolo, pe această hartă, se se judece guvernarea și să poată fi citit cât din itinerariu a fost parcurs și cât mai e până departe.

Klaus Iohannis – în cazul că centrul de putere chiar se află la Cotroceni și nu cine știe în ce altă parte – are la dispoziție un semestru pentru a salva Planul de țară de previzibilele contondențe din coaliție și schimbări de guverne sau miniștri care vor urma în următorii 4 ani de zile:

Zile care, începând cu 21 decembrie 2020 – cu avantajul astral că nu avem alegeri – încep să se scurgă, tăcut, una câte una, așa cum se scurg ele de 31 de ani.