Cristian Grosu / România dintre Iohannis și PSD

Despre ce ar putea urma în următoarea jumătate de an, din perspectiva fiecărui domeniu al societății și economiei românești:

Cu mulți ani în urmă visam matematica și fizica, astfel că la un moment dat m-am făcut un biet inginer: încep, așadar, cu ipoteza problemei:

1-, România a ieșit (și nu e nimic bombastic sau metaforic în zicerea aceasta) dintr-una din cele mai negre perioade ale ei: suspendarea oricărei politici de dezvoltare și investirea a 90% din energia politică, economică, socială și de civilitate în schimbarea legilor justiției.

2-, președintele Klaus Iohannis a arătat o foarte mare determinare în ținerea României pe o axă europeană, tocmai opunându-se acestui trend.

3-, ar fi un proces de intenție dacă am ignora efortul constant, consecvent și cheltuitor de energie al președintelui.

Dar ar fi o prostie să nu vedem în Klaus Iohannis și canditatul din toamna asta de la prezidențiale.

4-, din punctul candidaturii lui Klaus Iohannis la prezidențiale, posibilitatea ca agenda sa să fie diferită de agenda PNL, USR-PLUS și chiar a României este foarte mare: ba chiar există posibilitatea ca – pur și simplu biologic! – să nu vadă agenda. 

Să ne înțelegem: președintele actual e și el (poate prea) om, nu poate să poarte chiar grijile tuturor segmentelor societății – iar asta înseamnă că fiecare trebuie să-și poate singuri de grijă:

mai ales că experiența trecută ne arată că Klaus Iohannis a avut nevoie cam de un an și jumătate să se odihnească după triumful electoral precedent. Iar pentru unii – la diferența asta de percepție a timpului – încă un an jumate poate însemna o veșnicie: Adică împingerea speranței, dacă nu pe lumea cealaltă, cel puțin în alt film. 

Ipoteza fiind schițată, să trecem la procedura următoare:

A),
Se vorbește – cu șanse mari de izbândă – de formarea unei alte coaliții guvernamentale care să preia inițiativa cât timp se reglează conturile în PSD.

Cel care are cel mai mare interes pentru o astfel de soluție e Klaus Iohannis:
prezidențiale organizate de o altă structură politică decât cea actuală, susținere comună de la PNL și USR-PLUS, strivirea stângii prin efectul de emoție produs de tocmai încheiatele alegeri etc etc.

Acest lucru ar fi însă o greșeală majoră,  atât pentru România (în primul rând) – care are nevoie de un program coerent trecut prin vot universal, cât și pentru PNL și USR-PLUS, din câteva puncte de vedere.

Primul punct de vedere începe cu declarația lui Ludovic Orban – care cere demisia guvernului Dăncilă. Astfel că:

B),
B1, În eventualitatea unui guvern de tranziție – care l-ar avantaja numai pe Klaus Iohannis – un astfel de guvern NU ar avea majoritatea necesară aplicării unor politici realiste, adecvate și eficiente.

Ar fi o ”abureală” (iar Dacian Cioloș știe despre ce-i vorba) în care nu doar că nu va susține nimeni în mod fățiș guvernul: ci, în cei doi ani electorali, fiecare va considera legitim să-l mitralieze pentru că nu ia măsuri populiste specifice anilor electorali.

(Citiți și: ””Cum își petrece România ora ei astrală”: a apărut numărul 98 al CRONICILOR Curs de Guvernare. Sumarul”)

B2, Apoi: măsurile electorale luate în ultimele luni de guvern, + măsurile de mituire a segmente întregi din societate și economie pentru a închide ochii la asaltul asupra sistemului judiciar

au lăsat bugetul României FĂRĂ de orice spațiu de manevră pentru investiții și dezvoltare. În T1 din 2019 acestea au scăzut la minime istorice de la Ceaușescu încoace din perspectiva procentelor raportate la PIB.

La acestea se mai adaugă măsluirea cifrelor creșterii economice (o să vedem în câteva săptămâni: jumătate din creștere vine din stocuri – ceea ce e fabulos! – restul e consum, iar din suma lor se scade aportul – negativ! – al investițiilor ca să dea acel spectaculos 5% pe care toată lumea o să-l caute acuși în buget!),

angajamentele de creștere a costurilor sociale, precum și necesitatea de-a asigura cofinanțările (mult subbugetate!) pentru fondurile europene:

dacă suprapunem aceste detalii peste dezechilibrele macroeconomice majore (deficit de cont curent ca în criza economică, deficitul comercial la nivelul anului 2011, inflația la nivelul crizei și cursul de schimb presat și de importuri si de dobânzi),

vedem că o asemenea situație fără ieșire are o singură (și, cu siguranță, miraculoasă) soluție: situația să facă parte dintr-un plan neștiut al PSD de-a o gestiona către pasul următor de susținere a cheltuielilor statului și de dezvoltare.

Or, mă tem că PNL, USR-PLUS și alți amatori de guvernare nu au acces, în acest moment, la secretele unor asemenea minuni.

Atenție: ar fi o nedreptate să Nu i se dea PSD dreptul de-a emite Ordonanțe de urgență pentru prorogarea unor creșteri, pentru creșteri de taxe și pentru măsuri drastice de încadrare în deficit. Repet: PSD are dreptul să facă toate astea.

C), Asta pentru că orice guvern ar prelua hățurile în acest moment ar avea de aplicat măsurile specifice oricărei gospodării, firme, organizații care nu primește bani de nicăieri: să taie cheltuieli, să proroge măriri de salarii și de pensii, să amâne avantaje și stimulente de consum deja legiferate:

Cum să faci asta fără să-ți ridici – pe bună dreptate – poporul în cap, pentru niște beneficii deja legiferate?

Putem presupune că echipa de strategi a PSD – Orlando Teodorovici, Vâlcov sau superministrul șef de la Prognoză etc, etc – au deja o soluție: iar opoziția trebuie să le dea lor dreptul de-a o aplica.

D), Configurarea unei majorități în Parlament are, însă, și câteva mize cruciale pentru viitorul iminent.

Una din ele ar fi Consiliul de Administrație și noua conducere a Băncii Naționale. Politicilor prociclice și populiste ale guvernelor din ultimii 2 ani le-a lipsit doar pârghia pusă în balamaua jocului cu lichiditatea:

controlul aspra rezervelor, pe care să le risipească în piață în timp de creștere economică mai dihai decât le-a risipit vreodată BNR în timp de criză. Asta a fost miza tuturor incoștienților care s-au simțit la guvernare asemenea ”dinastiei” Papandreou în Grecia pre-criză: dă-i cu datorie externă și cu măsluirea cifrelor reale.

Iar dacă te uiți cine pe cine vrea să pună la comanda celor mai sensibile butoane (a ultimelor butoane funcționale din țara asta) îți pui mâinile în cap:
doamna Dăncilă are șanse – apăsând la întâmplare pe aceste butoane – să nimerească mai ușor combinația corectă, decât economiștii pregătiți de PSD.

E), Soluția cu care se joacă acum câștigătorii de dumincă (PNL și USR-PLUS), care se comportă ca și cum au, tehnic, majoritatea în Parlament, nu ca și cum ar fi câștigat alegerile europene, e înlocuirea guvernului PSD.

Cum? E o altă discuție.

(Citiți și: ”Cine a schimbat rezultatul alegerilor. Millennials 2019: o fotografie alb-negru”)

Or singuara soluție corectă, legitimă și eficientă de schimbare sunt alegerile anticipate (când vor putea fi organizate acestea):

adică un guvern cu program de guvernare coerent (nu o improvizație de reparare a erorilor din ultimii ani), cu răspunderea asumată a unei majorități alese prin vot, cu termenul – cel puțin teoretic de 4 ani de mandat.

Tot restul ar fi o improvizație, prin care România pică între PSD și Klaus Iohannis.

De spulberat o ”grijă” aici: sunt nervoși baronii locali ai PNL și se cer neapărat și indiferent cu ce preț viitor la guvernare:?
Ușurel: majoritatea dintre baronii PNL sunt deja la guvernare (la o guvernare perpetuă!) încă din vremea USL – încă din vremea alianțelor locale dintre PNL și PSD: așa că frustrările n-ar trebui să fie chiar atât de mari … 

Mediul de afaceri al momentului, societatea momentului

Momentul de entuziasm – anume că s-a oprit agenda pe justiție și lumea toată se poate întoarce la problemele curente ale României – trebuie să înceteze:

mediul de afaceri are 3 priorități (nu puneți mai multe, că nu iese niciodată cu mai multe):

-, revenirea dincoace de liniile roșii pe care le-a încălcat guvernul (cu argumentul lui Florin Iordache: ”pentru că putem!”): repunerea în drepturi a responsabilității ministeriale, corectitudinea cifrelor, respectarea legii potrivit căreia schimbările fiscale se anunță cu minimum 6 luni înainte de aplicare etc, etc, etc (lista întreagă – UN LINK-AICI)

-, presiune pe investițiile publice care inhibă sau chiar blochează dezvoltarea (vezi infrastructura de transport, de pildă, sau digitalizarea administrației de orice fel)

-, lupta tenace (TENACE!) cu incompetența (INCOMPETENȚA) guvernantului ajuns la butoane – da, ai dreptul să te plângi când cel cu care discuți, negociezi sau încerci să îngaimi un dialog oficial habar nu are despre ce vorbești.

Asta pentru mediul de afaceri: iar pentru societatea care a ieșit la vot și a scos de pe șină locomotiva care ducea lucrurile în direcția greșită, prioritatea e una singură: concentrarea pe lucrurile concrete, specifice implicării civice, care trebuie să silească decidentul să privească în partea corectă: autostrada Pitești-Sibiu și spre Moldova, resetarea sistemului de educație, atenția pe care guvernantul trebuie să o acorde economiei naționale prin susținerea capitalului autohton, profesionalizarea administrației etc.

Apocalipsa după …

În loc de PS: tot revine un argument (de fapt, ”argument”) în discuțiile privind evaluarea măsurilor luate de PSD în ultimii 7 ani (da, din 2012 sunt la putere, cu USL și apoi …) :

când vine, frate, apocalipsa pe care o prevestesc toți? Că uite că lumea cheltuie, e bucuroasă, își ia mititei, plasme, haine și mobilă nouă!

Ei bine:

Suntem în plină apocalipsă:

Din cel putin 4 motive:

1-, cu toți banii europeni pe care-i putem accesa și cu miliardele de euro trimise în țară anual de ”căpșunari”, NU avem cele 3-4 autostrăzi peste Carpați care să asigure fluxul de capital (financiar, uman, de inițiativă și, până la urmă de mentalitate) după 30 de ani de la căderea lui Ceaușescu. Doamne ferește – un bombardament de o noapte al Bucureștiului de către ruși ar face, strict financiar vorbind – pagube mai mici decât face lipsa acestor autostrăzi în materie de investiții și dezvoltare coerentă și durabilă a tuturor zonelor: pe an ”de convergență” ce trece, diferența dintre regiunile istorice ale României CREȘTE, nu scade.

2-, în plină competiție economică – atât cu statele noneuro, cât și cu suratele din UE, sistemul de educație e din alt film decât cel care a început deja să ruleze pe harta globalizării. Nu-i nicio legătură între sistemul de educație și ”producția” pentru piața muncii, și economia iminentă.

3-, Ne împrumutăm – în ciuda creșterii economice de podium european, nu doar la cel mai mare preț din UE:

atunci când tu te împrumuti cu 5%, iar următoarea cea mai oropsită țară se împrumută cu 2,5% nu înseamnă că ești ultimul pe listă:

înseamnă că ești din altă listă!

4-, Azi, până la a termina eu de scris acest text, din România au mai plecat (s-o zicem de-a dreptul), definitiv, încă 200 de oameni: ce altceva înseamnă această depopulare constantă și ireversibilă decât apocalipsă?

Și toate acestea se petrec pe fondul unei creșteri economice de top în UE. Și nu numai în UE…

***
PS: E chiar un moment astral (UN LINK_AICI):

cea mai bună poziție de oportunitate economică, cea mai bună vecinătate politică, cea mai avantajoasă configurație de politică externă, cea mai sigură combinație de securitate, cel mai înaintat grad de dezvoltare socială:

Să nu ratăm pasul corect!