Statul român tocmai intră într-o zonă care se va dovedi foarte dificil de gestionat și despre care nu a apucat încă să spună nimic când a anunțat pachetul de sprijin pentru economie:
Tsunami-ul care vine peste noi ci concediile medicale provocate de infectarea sau suspiciunea de infectare cu Covid-19.
Și nu, nu e vorba numai despre banii care, până la urmă, trebuie luați/împrumutați de undeva: ci și de circuitul acestor bani în economie – mai precis între stat și companii.
Duminică, 22 martie, România înregistra, pe lângă cei 433 de confirmați pozitiv oficial, încă 70.000 de persoane aflate în carantină sau în izolare la domiciliu. Nu toți cei 70.000 salariați în companii românești, dar fenomenul ne arată traseul care pe care-l va urma:
1, numărul celor puși în izolare sau în carantină are toate șansele (atenție: numai dacă se procedează corect în identificarea suspectilor), să însumeze sute de mii în următoarele 2 săptămâni
2, numărul emigranților suspecți care se întorc va fi coplesit în următoarea săptămână de numărul românilor din țară, salariați, care vor trebui să se (auto)izoleze.
Nu mai e niciun secret că numărul de concedii medicale va spulbera toate recordurile posibile – atât ca impact social, cât și ca resurse financiare.
Și acum să ne uităm la cele 2 mari probleme pe care le avem în față: banii + circuitul lor între stat și economie:
1, România a plătit anul trecut 2,75 miliarde pentru concediile medicale – în marea lor majoritate restante: 1,5 miliarde bugetați de guvernul Dăncilă (cu mult sub necesarul plății de către stat a restanțelor – pentru că ”patronii oricum nu votează cu PSD”), la care s-au adăugat circa 1,2 miliarde plătite de guvernul liberal la venirea în Palatul Victoria.
La data de 01 martie 2020, valoarea restanțelor statului către companii pentru decontarea concediilor medicale ajunsese iarăși la 2,7 miliarde, dintr-un motiv simplu: cei 2,7 miliarde din 2019 nu însemnau necesarul și totalul real al condediilor medicale, ci numai ”ce apucase statul să proceseze”. Iar statul avea de procesat concedii de ani de zile, pentru că niciodată n-a fost luată în serios de către stat această plată.
2, Cele 2,7 miliarde concedii medicale pe care statul le avea de plătit la data de 01 martie 2020 sunt floare la ureche față de ce urmează: concediile medicale (atât pentru infectați cât și pentru suspecții constrânși să se autoizoleze) produse de criza Covid-19.
Dacă mergem după algoritmul de până acum, statul ar urma să devină dator economiei cu zeci de miliarde pentru concedii medicale – și e greu de crezut că va găsi un calendar acceptabil pentru acest gen de pierderi.
Ar exista, însă, o soluție:
Pentru a evita o rambursare la un termen nedefinit (adică la Sfântu Așteaptă) a concediilor medicale, s-ar putea crea simplu baza legală ca firmele să-și deducă concediile medicale din taxele BASFS, urmând să-și justifice în contabilitate cu documentele medicale deducerea. Și orice deducere abuzivă să fie considerată evaziune fiscală, așa cum se întâmplă cu toate celelalte deduceri abuzive.
Soluția ar rezolva și problema de cash-flow a companiilor care au salariați în concediile medicale, și ar și evita drumul sinuos, imprevizibil și, de cele mai multe ori, abuziv cu care statul se împrumută de la companii. Pentru că restantele de până acum la concedii medicale sunt floare la ureche față de ce va urma: și la fel și datoriile statului către companii.
Că am amintit de contabilitate:
Proastă, foarte proastă măsura guvernului de-a accepta nedepunerea bilanțurilor. Într-un asemenea moment e necesară cu atât mai mult evaluarea exactă a situației, chiar dacă statul decide amânarea plăților efective. Altfel, frauda ar exploda într-un moment în care e nevoie ca niciodată de o situație cât mai precisă a banilor pe care contăm.
Și o altă problemă
Am eu impresia sau are loc, în România, de vreo 2 săptămâni, scăderea drastică a activității? În industrie, în Horeca, în transporturi, în servicii, în … :
Oare în zona administrației și bugetară de orice fel se lucrează la aceeași intensitate? Acolo la reducerea activității nu există șomaj tehnic, așa cum există la scăderea activității în zona privată?
Nu e vorba, în aceste 2 întrebări, de punerea în opoziție a salariaților din privat și a celor bugetari, ci de evitarea unei crâncene inechități pe care o târâm prin bugete de la criza precedentă încoace.
Despre ce-i vorba:
În anul 2010, ca măsură la situația financiară provocată de criza precedentă, premierul Emil Boc a tăiat cu 25% salariile bugetarilor. În același timp, 30% din salariații din economia privată își pierdeau locurile de muncă și plecau în necunoscutul crizei.
(Citiți și: ””Istoria nu iartă proștii”. Am intrat în deceniul decisiv. CRONICILE Curs de guvernare Nr. 95”)
Când cei din privat s-ar reîntors, încet încet (pe măsură ce-și revenea economia) la muncă, prima lor sarcină a fost nu să-și bandajeze rănile după anii de șomaj: ci să le plătească bugetarilor reîntregirea salariilor, câștigată în instanță. Un mizilic? Nu: între 2012 și 2019, economia privată a plătit 10,2 miliarde de euro reîntregirea salariilor bugetarilor din criza precedentă.
Și nu s-a terminat: mai sunt încă vreo 2,5 miliarde de plătit. Și acum, că am intrat în criza următoare, ar fi o inechitate ca pauza dintre 2 crize să fie mai scurtă decât cei care pleacă în șomaj au timp să plătească celor care își păstrează posturile și salariile tot mai mari, setate pe anii electorali.
Asta că tot vorbim de banii de concedii medicale pe care statul îi datorează companiilor din privat.
