Cristian Grosu / Antieconomicul sistem fiscal-bugetar al României. De ce, când și cum poate statul sprijini economia

La ora când scriu aceste rânduri, deși Bucureștiul e gol, există un loc unde activitatea pur și simplu nu poate fi oprită nici de caniculă și nici de vacanțe:
ministerul Finanțelor care, după vizita de peste săptămână a delegației de la Comisie, a înțeles, în fine, că deficitul bugetar e atât de mare, încât se va lăsa cu sancțiuni pe linia fondurilor europene.

Cu un an electoral în față (adică cu o agendă de inevitabile ”măriri”) și cu un deficit de 2,32% din PIB după numai 5 luni – e aproape imposibil ca guvernul să reușească ținta de 4,4% (până unde și-a propus să coboare de la 5,7% anul trecut) – astfel că va trece la tradiția casei: improvizații.

Mediul de afaceri – economia, adică – nu va putea evita întoarcerea sau regândirea unor taxe – măsura cel mai des invocată fiind eliminarea excepțiilor fiscale.

E inevitabil. Dar e și cel mai prost moment, din patru motive:
economia tocmai coboară, are nevoie de puțin sânge în instalație + vine după un puseu de inflație care i-a dat prețurile industriale peste cap și i-a complicat și costurile de personal + creșterea dobânzii de referință împotriva inflației a scumpit creditarea + economia zonei euro e pe buza recesiunii.

Ăsta era momentul în care statul, dacă nu putea acorda vreun fir de ajutor, măcar să fi lăsat lucrurile așa cum erau.

Dar statul Nu poate face acum asta, pentru că și-a tras gloanțele anticriză într-un alt moment, ales la fel de prost: le-a irosit în perioada creșterilor de top ale economiei în anii de dinaintea acestor crize, când România era pe podiumul european la ritmul de creștere a PIB.

România are o fiscalitate mică în comparație cu media europeană, însă ceea ce dă lucrurile peste cap este caracterul prociclic al fiscalității sale – fapt care crează insecuritate financiară pentru orice planuri de afaceri și de investiții.

Politica fiscal-bugetară a României e antieconomică pentru că acționează în sens invers decât funcționează economia: scurt spus, îți dă când n-ai nevoie și îți ia când ești pe marginea gropii.

”Îți dă”: de fapt, nu-ți dă ”ție”, pentru că nu oricui i se dă. Iar aici începe discuția despre ajutorul de stat prin excepții fiscale.

Economia, în fața unei fiscalități în zig-zag

Într-o economie liberală de piață, singura posibilitate legală a statului de-a interveni în economia privată este politica fiscal-bugetară:
prin acest instrument poți modela economia, dirijând sprijinul către dezvoltarea sectoarelor cu valoare adăugată mare – sau, dimpotrivă, să risipești banii de taxe către zone ineficiente din perspectiva dezvoltării, dar controlate de centre de presiune care impun clasei politice legislație favorabilă.
De asemenea, alocările către formarea unui anume fel de forță de muncă pentru un anume fel de economie intră în acuația fiscal bugetară prin care statul construiește structura economică iminentă.

Ajutorul de stat ca instrument de creare a unei anumite structuri economice presupune, însă, o strategie economică pe termen lung – cu obiective, cu un calendar, cu o hartă, cu o monitorizare a dezvoltării sectorului care primește ajutor de stat.
România NU are așa ceva – sloganurile pe care le auzim la schimbarea premierilor sunt povești însăilate fără studii de impact sau obiective clare.

Nemaivorbind de mizele mici, de perspectiva incredibil de provincială asupra oportunității economiei românești de-a se integra în ansamblul european și chiar global, de dezideratele locale meschine ale grupurilor de politicieni și antreprenori.

Cine sunt exceptații?
În ciuda ajutoarelor și discriminării fiscale pozitive din HoReCa, turismul rămâne pe un minus comercial sever;
Facilitățile din industria alimentară sunt absolutamente inutile, câtă vreme marea problemă a stagnării acestei industrii nu sunt banii, ci incapacitatea agriculturii de-a produce organizat și de a garanta cantitățile de materie primă necesare acestei industrii;
În construcții – inițial am crezut că e vorba de facilități pentru constructorii de autostrăzi, ca mai apoi să aflăm că e vorba de niște băieți care au scris o lege și s-au dus cu ea la niște fete din Parlament, treaba era deja aranjată.

Mai rămâne IT-ul – acolo unde lucrurile sunt atât de încurcate, încât nici abrogarea facilităților fiscale nu rezolvă problemele: nici pe cele din piața de IT și cu atât mai puțin problemele bugetare.

Curiosul caz al sectorului IT și de ce nu poate el funcționa în condițiile de față

Cazul special în chestiuna excepțiilor fiscale (scutirea de impozit pe venit de 10%, în condițiile în care toate celelalte contribuții se plătesc)  este sectorul IT.

Special din 2 considerente majore:
a) e singurul sector cu valoare adăugată mare care oferă economiei românești perspectiva de-a face si altceva decât comerț și lohn industrial și
b) e singurul sector care a reușit să transforme ajutorul de stat în procente din PIB: o creștere de la 0,6% până la 8,3% din PIB, cu mare potențial de creștere spre 12% (când, probabil, se va izbi – și va trebui să treacă prin el –  de zidul lipsei de forță de muncă)

Problema în IT este că aici doar circa o treime din contracte sunt impozitate – fie ele și cu avantajul de 10%: restul sunt microîntreprinderi sau PFA-uri – o situație întâlnită inclusiv la multinaționale. E o chestiune care deformează nu numai piața din perspectiva companiilor de IT – dar e și o frecție la piciorul de lemn al bugetului din perspectiva guvernului:
nu văd ce i-ar împiedica pe cei 35% din angajați să treacă și ei, ”ca toată lumea”, pe PFA sau pe microîntreprindere și să scape nu numai de bătaie de cap, ci si de taxe: oricum acele microîntreprinderi ar avea cifre de afaceri care sunt sub 100.000 de euro – adică mult sub pragul de la care guvernul vrea acum să ia impozit pe profit.

Redresarea lungă și usturătoare

Dealtfel, această structură a economiei strâmbată 20 de ani de politicieni – prin politici prociclice sau, pur și simplu prin populisme grosiere – este și marea problemă:

În numărul 88 al CRONICILOR Curs De guvernare (LINK-AICI), am făcut o comparație între Polonia și România.
Să vedem niste cifre:

1, firmele cu cifră de afaceri sub 100.000 de euro – 31% din totalul companiilor în Polonia / 73% în România

2, firmele cu cifră de afaceri între 100.000 și 500.000 de euro (cele pe care guvernul vrea să le treacă la impozit pe profit): – 24% în Polonia / 18% în România.

3, Companiile cu cifre de afaceri între 500.000 și 1.000.000 de euro – 11% în Polonia / 4% în România.

Așa arată coloana vertebrală a economiei (la noi și la polonezi) – companii expuse la un fenomen pe care în anul 2014 îl numeam ”fiscalitate haotică și reactivă”, atunci când guvernul Ponta introdusese peste noapte ”taxa pe stâlp”:
prociclicitatea este, pentru economia reală, călcarea în copitele politice a oricăror legături logice și reciproc avantajoase între mediul antrepenorial și bugetele publice.

Vânzoleala pe care o vedem zilele acestea se va sfârși tot într-o improvizație – se vor face greșeli, vor fi luate măsuri la grămadă, vom vedea stupizenii sinistre (cum a fost introducerea ”impozitului pe bacșiș” – apropo: după 5 luni, din impozitarea bacșișului statul a adunat în 5 luni … 1,2 milioane de euro! – mai putin de cât au costat zarva și logistica…).

Cert este că toate vor fi decontate cu vârf și îndesat începând cu anul 2025 – poate printr-o altă improvizație – dacă nu cumva până atunci Uniunea Europeană nu va decide, la anul, niște rigori bugetare asemănătoare ce cele de dinainte de pandemie. Și când toate statele din jur își vor putea ajuta – potrivit unei strategii economice, așa cum fac acum Ungaria și Polonia – mediul de afaceri privat către sectoare cu valoare adăugată mare, în timp ce România nu va fi ieșit încă din procedura de deficit excesiv în care a intrat încă din 2019.

***

(Citiți și: ”Cristian Grosu / ”Ciolachomics”, ”Iohannomics”: Retardul economic sever și instituționalizarea lui”)

***