Costul forței de muncă a crescut brusc cu 6,5% în trimestrul doi al acestui an față de trimestrul precedent, după o majorare de numai o jumătate de punct procentual în primul sfert din 2012. Datele, prezentate ieri de Institutul Național de Statistică, confirmă o evoluție crecătoare generalizată pe toate ramurile economice, singura excepție fiind o diminuare relativ minoră în sectorul construcțiilor (-2,6%).
Industria extractivă (+19%), producția și furnizarea de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat (+18%) și intermedierile financiare împreună cu asigurările (+12%) s-au situat pe podiumul creșterii costurilor cu forța de muncă. Acestea s-au majorat relativ echilibrat pe cele două componente mari, cheltuieli directe (salariale) și indirecte ( non-salariale), cu un mic avans pentru acestea din urmă.
Pentru a înțelege mai bine care este diferența dintre sumele pe care le primește angajatul drept plată și costurile efective, exemplu la zi cel mai bun este cel al disputei de la Hidroelectrica. La această societate comercială aflată sub protecția legii falimentului, costul de circa 1.600 euro cu un salariat ducea, de fapt, la un venit salarial mediu brut de 1.170 euro, din care salariatul primea doar 820 euro. Adică jumătate din costul cu forța de muncă generat.
Din această prespectivă, salarii mai mari înseamnă și venituri bugetare mai mari, implicit o protecție socială mai bună. Dar un cost cu forța de muncă mai mare duce la o pierdere de competitivitate și la un preț mai mare pentru consumator, inclusiv pentru consumatorul cu salariul majorat.
Foarte interesant este că majorarea anunțată în raport cu același trimestru din anul precedent a fost de circa șapte procente, valoare aproape identică cu cea față de trimestrul patru din 2011. Cu alte cuvinte, costul forței de muncă a rămas stabil pe parcursul anului trecut, a dat un mic semn de creștere în trimestrul unu 2012, după care a pornit semnificativ în sus spre mijlocul anului.
Pe sectoare de activitate, factura medie cu un angajat a fost mai mare la mijlocul acestui an față de un an în urmă cu aproximativ 15% în industria extractivă, 14% în serviciile administrative, 10% în comerț și tranzacții imobiliare și cu 9% în intermedierea financiară și asigurări. Corelat cu sporul înregistrat de oficiile de șomaj, se conturează un proces destul de important de restructurare a forței de muncă.
Reducerea numărului de angajați și redistribuirea unei părți din economiile astfel realizate este cea mai plauzibilă explicație pentru datele prezentate de statistica oficială. Pe de o parte, asistăm la o creștere a eficienței economice, ceea ce este bine, pe de alta, se pune problema costurilor cu protecția socială a celor disponibilizați.
În context, va trebui să urmărim primele date ce vor apare la un alt indicator important pentru piața muncii, și anume numărul locurilor de muncă nou create. Devine, însă, tot mai evident că locurile de muncă slab productive se justifică tot mai puțin iar creșterea calității activității desfășurate va trebui remunerată corespunzător.
Precizări ale INS
Cheltuielile directe cu forţa de muncă includ sumele brute plătite din fondul de salarii pentru timpul lucrat (inclusiv premii), pentru timpul nelucrat, drepturile în natură ca remunerare a muncii (potrivit prevederilor din contractele colective de muncă), sumele brute plătite salariaţilor (ca stimulente) din profitul net realizat de unitate, sumele brute plătite din alte fonduri (inclusiv drepturi în natură) acordate conform legislaţiei în vigoare.
Cheltuielile indirecte cu forţa de muncă includ contribuţiile angajatorului la fondurile de asigurări şi protecţie socială (şomaj, sănătate etc.), sumele brute plătite salariaţilor care părăsesc unitatea (ieşire la pensie, transfer, detaşare etc.), sumele brute plătite pentru întreruperi ale lucrului neimputabile salariaţilor, alte cheltuieli cu forţa de muncă.
