vineri

2 decembrie, 2022

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

14 noiembrie, 2017

O analiză făcută de Eurostat plasează România (cu o valoare de +39,2%) în topul european al evoluțiilor producţiei industriale între anii 2010 şi 2016, imediat după Estonia (+40,4%) şi la o distanţă ceva mai mare faţă de liderul în materie, Slovacia (+49,0%). Anul 2010 a fost ales din motive de procedură statistică (trecerea la sistemul de conturi SEC 2010), dar a fost și anul în care s-a resimțit cel mai mult criza economică la nivelul populaţiei.

Fapt semnificativ, următoarele cinci state provin tot din fostul bloc socialist, transformat într-un atelier al Occidentului după investiţiile făcute companiile multinaţionale atrase de avantajele de costuri şi de poziţia geografică.

După cum era de aşteptat, celelalte două ţări baltice sunt însoţite de economiile de referinţă ale Europei Centrale, aflate în acelaşi regim de curs valutar cu România, Polonia, Cehia şi Ungaria.


Doar patru state occidentale, în frunte cu Danemarca (+20,8%) şi cu prezenţa notabilă a locomotivei europene Germania (+11,6%) s-au plasat peste pragul de creştere de zece procente, media de creştere a producţiei industriale în UE fiind de numai +8,3% iar în Zona Euro de +7,2%.

Semnificativ, ţările latine din sudul continentului au marcat valori foarte reduse ( Franţa şi Portugalia) sau negative ale acestui indicator (Spania şi Italia), pe ultimul loc fiind plasată Grecia. Aşadar, este de domeniul evidenţei că, în pofida unei ponderi minoritare în PIB, industria a făcut diferenţa de rezilienţă a economiilor şi de relansare în condiţii de criză.

OBS. Datele referitoare la Irlanda nu pot fi utile în analiză deoarece modalitatea de raportare a dus la o creştere artificială a indicelui de producţie industrială de la 117,7% în anul 2014 la 165,8% în 2015.

În perioada 2008 – 2010, ritmul de creştere al producţiei industriale consemnat în datele oficiale a fost mai mic decât avansul din acelaşi an al productivităţii muncii din industrie. Se poate observa cum ieşirea din criză s-a făcut pe baza revenirii încă din anul 2010 a producţiei industriale la nivelul din 2008.


Această revenire s-a făcut prin limitarea scăderii producţiei sub cea a PIB (-6,9% în 2009) şi relansarea trendului pozitiv simultan cu disponibilizări importante de personal (de unde creşterile de două cifre ale productivităţii muncii din 2009 -2010 dar şi ritmul mai lent de refacere a PIB prin deficitul de cerere internă rezultat din disponibilizări).

Majorarea producţiei din 2011, peste nivelul de referinţă din 2008, s-a făcut în proporţie copleşitor majoritară ( peste 80%) prin creşterea productivităţii muncii, pentru ca angajările de personal în industrie să fie reluate perceptibil în acest sector economic-cheie de-abia în 2012, ceea ce explică şi declinul la limită al productivităţii.

Au urmat doi ani (2013 -2014), în care, din nou, majorarea valorii adăugate brute în industrie a avut la bază sporul de productivitate şi a tractat întreaga economie, ridicând PIB-ul pe baza realizărilor din economia reală şi coborând deficitul de cont curent sub pragul de 1% din PIB şi aproape de numai 1 miliard de euro ( cât avem acum deficit comercial PE LUNĂ şi nu pe an).

După care (2015 – 2016), declinul anterior al investiţiilor şi-a spus cuvântul şi am asistat la un avans al producţiei industriale sub cel al PIB, fenomen esenţial pentru deciziile strategice în economie, dar ecranat de creşterea consumului, prin politica de venituri defazată în raport cu rezultatele industriei.

Această politică de creştere susţinută a veniturilor ”no matter what” a mascat, prin creşterea PIB rezultată din comerţ, servicii private şi servicii publice (a se citi salarii bugetare) performanţa slabă a productivităţii muncii din industrie, precum şi creşterile modeste, obţinute pe baze preponderent extensive ale producţiei industriale.

Dacă în perioada 2009 -2011, creşterea salariului mediu pe economie a rămas în urma creşterilor de productivitate ( inclusiv prin reducerile de salarii din sectorul bugetar)  pentru a absorbi majorarea exagerată din 2008 relativ la posibilităţile date de creşterea economică ( sună cunoscut ?) din 2014, creşterea salariului mediu pe economie a depăşit cu mult şi tot mai clar avansul de productivitate.

Ceea ce ridică o întrebare. Ce-ar fi să nu ne mai jucăm cu impresiile referitoare la bazele de raportare, ba prea mari, ba prea mici ? Să ne fixăm odată un punct de pornire, dacă vreţi arbitrar dar rezonabil ca procentaj remunerare a salariaţilor din rezultatul economic, şi să ne ţinem în anumite limite suportabile de o corelaţie care nu poate fi trecută cu vederea pentru economie.

În prezent, vestea bună este că producţia industrială a ajuns la cea mai bună valoare de creştere din 2008 încoace, iar asta pe baze intensive, de creştere a productivitităţii muncii.

Vestea mai puţin bună este că politica de creştere a veniturilor nu a lăsat timp şi spaţiu industriei din România pentru ca produsele locale să ocupe cererea internă sporită şi/sau cererea externă majorată, pentru a menţine la un nivel rezonabil deficitul cronic din balanţa comercială.

Articole recomandate:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Citește și:

Portul Constanța are a doua cea mai mare creștere a cantității de mărfuri transferate în 2021, plus 26% față de anul pandemiei 2020, după cea a portului belgian

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: