La fiecare început de an, apar tot felul de zvonuri privind iminente majorări de preţuri, îndeosebi pe segmentul produselor alimentare. Inflaţia relativ mică, sub trei procente, şi vehicularea unor creşteri de 10%, 20% sau chiar 30% pentru carne, pâine sau ouă nu prea par a se împăca din punct de vedere logic.
Legătura la nivelul indicelui general al preţurilor (IPC) se face, însă, prin intermediul ponderilor cu care toate produsele şi serviciile achiziţionate de populaţie participă la alcătuirea coşului de consum stabilit pe baza anchetei derulate periodic în gospodăriile populaţiei.
Pentru a pune corect în perspectivă efectul unor eventuale majorări localizate de preţuri asupra inflaţiei per total, implicit a puterii de cumpărare a banilor de care dispunem, luată în ansamblu, am considerat utilă o prezentare selectivă pe grupe de produse şi servicii a ponderilor în consum.
Acestea fiind arătate, se impun câteva consideraţii.
Majoritatea produselor şi serviciilor se situează undeva la nivel de 1% şi ceva peste din banii plătiţi lunar de o gospodărie. O majorare semnificativă a preţului sau tarifului, apreciată convenţional la 10%, ar duce la un efect de 0,1% pe IPC sau ceva peste. Adică un efect, tot convenţional, cuantificabil.
De aceea, contează foarte mult nu doar să nu se ajungă la modificări de preţuri cu două cifre, dar şi CÂTE asemenea scumpiri se produc. O majorare localizată la câteva produse, fie ele şi de mare impact mediatic este una, o majorare generalizată este alta.
Una este să se scumpească un produs cu pondere mare, peste cinci la sută, şi alta este să crească preţul la un produs situat sub pragul de 1%. Un ou o fi egal cu o pâine, dar efectul la ou este doar ceva mai mare de o zecime din cel de la pâine.
Combustibilii, tutunul şi energia electrică sunt, inerent, foarte importante pentru IPC, la fel ca şi produsele din carne sau pâinea. Prin contrast, de pildă, zahărul sau autoturismele contează mai puţin, în pofida interesului manifestat de consumator.
Preţurile „care contează” de fapt
Oarecum neobservate şi puţin comentate trec, însă, produse importante ( nu doar prin pondere) precum medicamentele, cosmeticele, detergenţii, aflate la nivel de fructe şi legume în termeni de cheltuieli, sau, pe partea de servicii, cele de apă, canal, salubritate, mult peste costurile, şi aşa destul de piperate (faţă de prestaţia posturilor publice) cu abonamentele radio-tv.
Ciudăţenii precum faptul că pe restaurante şi cafenele se duc aceiaşi bani ca şi pe îngrijire medicală, sau cartofii care deţin doar 0,76% pondere faţă de 3,85% legumele per total sunt relevante. Totodată, ar trebui să luăm aminte că banii daţi pe ţigări sunt mai mulţi decît suma pe peşte, brânză, fructe, ulei, zahăr, ouă şi vin sau decât factura la energie electrică.
Desigur, aceste ponderi sunt medii şi sunt calculate pe baza datelor colectate cu doi ani în urmă, pentru că aşa este metodologia europeană ( schimbările se fac lent şi influenţele pe IPC sunt minore). Dar exprimă media de consum a populaţiei.
Cine doreşte să elucideze de ce simte o inflaţie mai mare sau mai mică decât se comunică oficial îşi poate face propriul calcul de ponderi, de mod în care îşi drămuieşte banii şi poate obţine chiar propria valoare. Unii pot ieşi mai bine, alţii mai rău decât media, dar pe total nu pot apărea diferenţe mari decât în cazuri de consum cu totul atipice şi pentru perioade scurte de timp.
În fine, dacă ţinem cont de efectul de bază, pentru că preţurile se modifică tot timpul, inclusiv în aceeaşi lună a anului trecut, contează nu doar creşterea în sine. Contează şi dacă acea creştere este mai mare sau mai mică decât cea din aceeaşi lună a anului trecut. Dacă e mai mare, inflaţia anuală creşte, dacă e mai mică inflaţia anuală scade, deşi preţurile sunt mai mari în valori absolute.
