Desemnarea lui Ludovic Orban drept candidat pentru funcţia de prim-ministru nu reprezintă ”prima solicitare” de învestitură, explică judecătorii CCR în motivarea deciziei din 24 februarie prin care s-a constatat existența unui conflict juridic între preşedinte şi Parlament privind desemnarea liderului PNL. Prin urmare, această desemnare nu poate fi luată în calcul în procedura pentru dizolvarea Parlamentului.
„..ca efect al prezentei decizii, desemnarea domnului Ludovic Orban în calitate de candidat pentru funcţia de prim-ministru, urmată de solicitarea votului de încredere pentru programul şi lista Guvernului prezentate de acesta Parlamentului, nu reprezintă ‘prima solicitare’ de învestitură în sensul art. 89 alin. (1) din Constituţie şi, prin urmare, nu constituie momentul de la care se calculează termenul de 60 de zile prevăzut de acelaşi text constituţional„, se arată în motivarea publicată marţi pe site-ul CCR.
Termenul de 60 de zile la care se referă CCR este cel prevăzut la Art. 89 din constituția României:
Dizolvarea Parlamentului
(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.
Nominalizarea lui Ludovic Orban imediat după demiterea Cabinetului acestuia a fost făcută de Cotroceni pentru a intra în procedura necesară alegerilor anticipate, care implica dizolvarea Parlamentului, după două încercări nereușite de formare a unui Guvern.
CCR explică, așadar, că numărare celor două respingeri începe cu ultima propunere de prmeier, Florin Cîțu.
Nominalizarea făcută de președinte a fost una formală, nu rezultată din evaluarea în mod serios, sincer şi responsabil a opţiunilor pentru candidatul la funcţia de prim-ministru, mai spune motivarea deciziei.
Criticile dure aduse președintelui Klaus Iohannis în motivarea deciziei CCR:
- Preşedintele nu a respectat obligaţia de loialitate constituţională la desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru fiind ignorate efectele moţiunii de cenzură care a fost adoptată cu doar o zi în urmă, ceea ce „exclude în mod obiectiv intervenţia oricărui element de natură să fi produs o schimbare de optică şi o reconfigurare semnificativă a exprimării votului în Parlament”.
- „Desemnarea apare astfel ca un act de voinţă unilateral, expresie a voinţei exclusive a Preşedintelui României, care se poziţionează astfel în afara logicii raporturilor constituţionale de separaţie şi echilibru al puterilor în stat şi a efectelor pe care această logică le ataşează actului desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru. Întregul ansamblu de acte/fapte/declaraţii ale Preşedintelui României demonstrează distorsionarea sensului firesc al normelor constituţionale referitoare la desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, faptul că nici măcar nu a existat intenţia de desemnare a unui candidat care să obţină votul de încredere al Parlamentului, ci mai degrabă că a existat intenţia de a nu-l obţine, precum şi, din această perspectivă, o poziţionare antagonică a Preşedintelui faţă de Parlament”.
- „Procedura de învestitură trebuie să fie una efectivă, iar nu pur formală. Aceasta impune luarea în considerare a moţiunii de cenzură şi a efectelor sale, consultări cu partidele politice şi evaluarea opţiunilor pentru candidatul la funcţia de prim-ministru în mod serios, sincer şi responsabil. Preşedintele trebuie să depună eforturi în sensul desemnării unui candidat care să poată coagula o majoritate necesară învestiturii Guvernului şi să aibă convingerea că persoana desemnată este în măsură să realizeze acest lucru. (…) Tot astfel, candidatul desemnat trebuie să îşi asume acest angajament, la rândul său, tot în mod serios, sincer şi responsabil. Constituie o distorsionare a dispoziţiilor constituţionale desemnarea de către Preşedintele României a unui candidat la funcţia de prim-ministru cu scopul de a nu obţine votul de încredere al Parlamentului (…), respectiv susţinerea de către Preşedintele României a unui candidat desemnat pentru funcţia de prim-ministru care să se poziţioneze el însuşi împotriva învestiturii Guvernului pe care l-ar propune”.
Dizolvarea Parlamentului, imposibilă: „Legiuitorul constituant a exclus, practic, posibilitatea ‘provocării’ unei dizolvări a Parlamentului de către Preşedinte”
În cazul autorităţilor publice pentru care s-au prevăzut mandate, încetarea mandatelor înainte de termen poate interveni în cazuri excepţionale, strict reglementate la nivel constituţional pentru conservarea stabilităţii instituţionale şi împiedicarea unor eventuale abuzuri, mai spune CCR.
„Dizolvarea Parlamentului constituie un astfel de caz excepţional, fiind configurată de legiuitorul constituant ca soluţie extremă pentru rezolvarea unei situaţii de criză. (…) În vederea asigurării stabilităţii instituţionale, legiuitorul constituant a exclus, practic, posibilitatea ‘provocării’ unei dizolvări a Parlamentului de către Preşedinte. Dimpotrivă, acesta a consacrat o obligaţie de diligenţă pentru Preşedintele României, în sensul de a depune toate eforturile pentru păstrarea stabilităţii parlamentare, a ducerii până la termen a mandatului obţinut prin alegeri, iar nu a scurtării lui, prin forţarea de alegeri anticipate”, se precizează în motivare.
CCR susţine că dizolvarea legislativului trebuie să fie rezultatul unor negocieri şi înţelegeri politice care să implice toate entităţile parlamentare şi să reflecte „voinţa comună a celor care au obţinut voturile cetăţenilor în urma sufragiului electoral”.
