Oficial ne merge bine. Suntem aproape de 60% cu nivelul de trai faţă de media UE în termeni de putere de cumpărare, salariile au crescut şi vor mai creşte, pensiile de-abia ce s-au majorat şi se majorează iar impozitele se tot reduc şi ca număr şi ca nivel. România pare a fi descoperit, de una singură, piatra filosofală a sucesului macroeconomic.
Ca întotdeauma, însă, există un implacabil trade-off. Capacitatea noastră de a cumpăra produse şi servicii individuale pare a creşte rapid, cel puţin pentru moment, dar nimeni nu este preocupat de scăderea la fel de dramatică a calităţii serviciilor publice. Adică accesul la servicii de calitate europeană în şcoală, spital, cultură, autostrăzi, locuinţe sociale îngrijire la bătrâneţe ş.a.m.d.
Nu întâmplător, prima ţară la creştere economică din UE trebuie căutată la coada listei. Ba chiar, în cele mai multe cazuri tocmai pe ultimul loc, la toate aceste servicii care prespun fonduri, organizare şi responsabilitate socială. Mentalitatea este că nu punem banii la comun să nu se fure centralizat, fiecare se descurcă şi fiecare este furat individual.
Când avem nevoie să apelăm la aceste servicii sociale, plătim sume mai mari sau mai mici în stânga şi în dreapta. Nu ştim exact cât ar reprezenta ele sau cât ne poate costa dacă nu dăm cât trebuie la bursa neagră pentru a ne rezolva problemele. Poate că ar trebui să introducem capitolul „şpăgi sub diverse forme” în Ancheta statistică a bugetelor de familie.
Şpăgile la medic, plăţile la meditaţii, costul carburanţilor irosiţi în trafic, subcultura propagată de lipsa educaţiei şi chiar tragismul finalului de viaţă fără niciun sprijin sunt riscuri asumate, ba chiar au intrat în normalitatea modului nostru de a gândi. Ca un fel de dat, în care ruleta rusească a întâmplărilor nefericite ne pune, mereu miraţi, în faţa lipsei de organizare socială.
De fapt, suntem nevoiţi aleator dar invariabil şi (în multe momente ale vieţii) inevitabil, să compensăm din veniturile noastre majorate artificial (în beneficiu electoral) faţă de nivelul economiei, lipsa de calitate a serviciilor sociale. Desigur, nu ne garantează nimeni că dacă plătim mai mult la comun, lucrurile se vor schimba peste noapte.
Dar nici nu prea merge să lăsăm lucrurile aşa, mioritic. Adică să nu luăm măsuri deşi ştim foarte bine ce se întâmplă. La un moment dat ne vom lovi, cu consecinţe majore ( şi atunci e foarte posibil să mai conteze câţi bani am încasat lunar) de realitatea lipsei noastre de reacţie în a rezolva probleme de viaţă pentru noi toţi, nu doar pentru noi.
Convergenţa reală cu Europa civilizată nu se potriveşte cu paradigma fantezistă a impozitelor mici/venituri personale mari plus alocări sociale oarecum mai mari/investiţii publice oarecum mai mici spre deloc. Mai degrabă, România se asortează cu corolarul creştin al combinaţiei să promitem/să ne alegem, urmată de ”cum o da Dumnezeu”.
Dacă ni se pare greu de estimat cât dăm în stânga şi în dreapta, poate ar fi mai bine să facem o cercetare sinceră (protejată de consecinţe), cât la sută din veniturile unui profesor vin din activitatea la catedră şi cât din meditaţii, sau cât ia un medic la locul de muncă din spitalul de stat (stat la care şi-a făcut gratis studiile) şi cât din şpăgi sau din practica privată.
Sau cât ne costă, pe fiecare dintre milioanele de şoferi contribuabili (cu impozit mic la nivel european), în plus carburantul, piesele stricate şi uzura forţată a maşinii. Fără a mai vorbi despre riscul de accidente şi amenzile încasate sistematic de la ”vigilenţii din boscheţi” atunci când prindem un petec de şosea liberă.
În fine, remarcam recent că cei aproximativ 20 de euro diferenţă la punctul de pensie între nivelul actual de 917,50 lei şi momeala electorală din 2016, nivelul stabilit arbitrar la 1.000 de lei, repezintă exact suma cu care ne-am putea încadra în rândul ţărilor care asigură un minim de îngrijiri pentru persoanele ajunse spre finalul vieţii şi care nu se mai pot îngriji singure.
Practic, ne amăgim singuri că avem impozite mici. Ne facem că plătim servicii sociale iar ele se prefac a exista la nivel european.
Dacă am face un calcul corect, în condiţii de calitate comparabilă a vieţii şi de costuri aferente, s-ar putea să descoperim că plătim impozite mult mai mari decât media europeană şi avem venituri realmente disponibile mult mai mici.
Astfel, ne aplicăm singuri (în loc de loteria bonurilor fiscale pentru un milion de lei) un soi de loterie a bonusurilor fiscale, cu câteva milioane de pierzători anual. Dar ce mai contează calitatea vieţii şi durata ei când ai o casă spaţioasă, o maşină mare şi bani puşi deoparte în şifonier, pentru o înmormântare timpurie dar glorioasă ?
Urmărește-ne pe Google News
