Consiliul European care se desfășoară în acest final de săptămână în variantă online are pe agendă, din nou, analiza stadiului actual al negocierilor UE – Marea Britanie pe marginea acordului comercial post-Brexit.
În legătură cu acest subiect, dacă există sau nu progrese semnificative către o înțelegere bilaterală depinde de cine câștigă o dispută mult mai puțin vizibilă – și deseori ignorată – care se poartă între Paris și Berlin.
Politico publică miercuri o analiză pe acest subiect a lui Mujtaba Rahman, șef al departamentului Europa al Eurasia Group.
Testul final al solidarității europene
Cele două capitale – Paris și Berlin – au diferențe subtile, dar reale, în ceea ce privește forma viitorului parteneriat cu Regatului Unit.
De la începutul negocierilor cu Marea Britanie, UE a fost în general unită și s-a plasat- într-un util exercițiu de consolidare a echipei, în spatele lui Michel Barnier, negociatorul său șef.
Disciplina europeană a fost cumva susținuă și de poziția exprimată de guvernele conservatoare Theresa May și Boris Johnson, care s-au arătat interesate să păstreze câteva, dacă nu chiar majoritatea, beneficiilor pe care le aduce calitatea de membru al Pieței Unice.
Din acest motiv, UE nu a simțit niciodată presiunea negocierilor, a fost convinsă că Marea Britanie va accepta majoritatea condițiilor impuse, deci nu a avut motive serioase să accepte la rându-i compromisuri.
Acum însă, în al 12-lea ceas al negocierilor și în condițiile în care Marea Britanie dă semne că va ”ataca” unul dintre principiile economice de bază ale Uniunii, regula privind ajutorul de stat, solidaritatea în negocieri a capitalelor europene va fi subminată.
Ce înseamnă Brexit pentru Germania și ce înseamnă Brexit pentru Franța
Care sunt concesiile maxime pe care le putem accepta ca să ajungem la acord? Și care este punctul după care lipsa unui acord devine preferabilă unui acord? Răspunsul la aceste întrebări depinde de cine va înclina balanța: Parisul sau Berlinul.
Guvernul federal german și Administrația Prezidențială franceză au avut abordări diferite asupra Brexit, chiar din momentul în care tăvălugul s-a pornit peste Canalul Mânecii.
Berlinul a fost întotdeauna preocupat de consecințele strategice și geopolitice ale ieșirii Marii Britanii din UE, pe care o consideră o mare pierdere pentru Uniune și pentru Germania.
Din aceste motive, Cancelarul Angela Merkel a fost în favoarea derulării unui proces de negociere cu Londra politicos, civilizat și constructiv. Un înalt oficial german a rezumat această abordare: ”Cel mai bine ar fi fost să fie în UE, dar dacă nu, cel mai bine e să fim apropiați”.
Poziția Parisului față de Brexit a fost influențată de politica internă și din acest motiv mai agresivă în a cere Londrei să accepte condițiile europene. Emmanuel Macron a văzut în Brexit o oportunitate pentru UE și pentru Franța.
Într-o Uniune cu 27 membri, Franța se poziționează ca ”vârf de lance” în politica externă și de securitate a UE, cu scopul de a contrabalansa dominanța economică a Germaniei. Nu este o coincidență faptul că Emmanuel Macron pledează pentru o Uniune „geopolitică”, clamează „moartea cerebrală” a NATO și cere „autonomie strategică” față de restul lumii – el acordă prioritate acelor zone în care Parisul are un avantaj comparativ față de Berlin.
Palatul Elysee este convins că Marea Britanie negociază de pe poziții dezavantajoase și consideră că Franța ar avea mult mai puțin de pierdut, în comparație cu Irlanda, Germania sau Țările de Jos (marii jucători în relația comercială UE-Marea Britanie), în cazul că nu se va încheia un acord comercial.
Aceste diferențe de abordare explică de ce Franța respinge propuneri britanice considerate acceptabile de către Germania.
Pe de altă parte, Angela Merkel nu dorește un ”război intern” al UE din cauza Brexit și, aflată la final de carieră, este atentă cum va arăta ”moștenirea” sa. Din aceste motive este previzibil că Berlinul va accentua presiunea asupra Parisului să își revizuiască atitudinea.
Ce nu este previzibil este cum va răspunde Emmanuel Macron acestor presiuni.
