(Textul de mai jos reprezintă fragmente din analiza apărută în CRONICILE Curs de Guvernare (publicație exclusiv print, cu un conținut diferit de cel al cursdeguvernare.ro), al cărui număr 93 tocmai a apărut.
Despre sumarul numărului 93 al CRONICILOR, precum și despre alte detalii privind publicația – UN LINK AICI.
Ce sunt CRONICILE – UN LINK AICI.
Redacția)
***
Când vine vorba de a lua cina în oraș, există o experiență unică pe care o puteți găsi în unele orașe ale globului și care poartă numele de „Dinner in the dark” („Cină în întuneric”). Este vorba în esență de o cină luată într-o încăpere aflată într-o beznă totală și care vă privează de simțul poate cel mai important, și anume, văzul.
Indiferent de intenția originară, printre sentimentele încercate de participanți, dezorientarea și stresul, stângăciile și câteodată abordările instinctuale sunt întotdeauna prezente, chiar dacă în doze diferite. Este o paralelă perfectă pentru situația în care se găsesc astăzi investitorii pe piețele financiare.
Piețele financiare au fost creditate de-a lungul timpului cu rolul de barometru al evoluțiilor economice.
Piața obligațiunilor de stat a fost multă vreme o oglindă a expectațiilor inflaționiste. Cu cât randamentele pe termen lung erau mai ridicate în raport cu cele pe termen scurt, cu atât ele reflectau mai mult temeri legate de creșterea inflației. În mod similar, o curbă a randamentelor inversată putea indica preocupări legate de o eventuală recesiune.
Barometrul care s-a defectat
Indiferent de situație, însă, regula de aur era că, lăsând deoparte situațiile excepționale, investitorii vor căuta acele randamente care să fie superioare ratei inflației și care să reflecte profilul de risc al emitentului: risc mai mare, randament mai mare.
În mod similar, și piețele de capital furnizau indicații legate de evoluțiile economiei, plecând de la informațiile existente la nivel microeconomic. În condițiile în care economiile sunt formate din multitudinea de piese puzzle reprezentate de companii, modificarea parametrilor financiari ai acestora se concretiza inevitabil în ajustarea perspectivelor întregii economii. Rezultatele financiare ale companiilor erau printre primele care indicau perspectiva unei recesiuni sau relansări economice.
Mai mult decât atât, cele două piețe financiare majore ofereau un extrem de util beneficiu al diversificării, în condițiile în care prețurile obligațiunilor de bună calitate se mișcau în sens contrar prețurilor acțiunilor. Perspectivele economice negative erau întâmpinate de investitori cu o realocare a activelor, de la risc ridicat spre risc scăzut.
(……………………………………………………)
Tiparnița și victimele ei
Astăzi suntem într-o cu totul altă paradigmă, în care rolul de barometru al piețelor financiare a fost distrus integral prin politica băncilor centrale de tipărire de bani fără limită.
Totul a început în contextul crizei financiare din 2008. Înspăimântate de perspectiva unui crah economic indus de furtuna perfectă formată din suprapunerea unei crize economice peste o criză financiară, băncile centrale au renunțat la orice prejudecăți. Au închis cărțile de economie și au purces la cumpărarea datoriei propriilor țări prin crearea de monedă, metaforic numită „tipărire de bani”.
A fost o abordare menită să salveze sistemul financiar prin împiedicarea înghețării sale, dar și să repornească economiile prin aducerea dobânzilor la niveluri extrem de scăzute. Adică prin promovarea unei politici a banilor ieftini. Scopul inițial a fost atins, dar efectele colaterale nu au întârziat să apară.
Prăbușirea dobânzilor a dus la situația absolut fără precedent prin care o unitate monetară de astăzi are același preț cu unitatea monetară de peste 1 an sau 5 ani. Banii încasați peste 5 sau 10 ani au aceeași valoare cu banii încasați astăzi…
În paralel, corelația negativă dintre obligațiuni și acțiuni a dispărut. Cele două piețe au ajuns să se miște în tandem, în condițiile în care banii aflați din belșug pe piață i-au făcut pe investitori să cumpere active la grămadă, doar din dorința de a-i plasa undeva. În aceste condiții, beneficiul istoric al diversificării a dispărut.
Asta a făcut ca piețele financiare să se afle în situația unor evoluții mult mai volatile, alimentate de mișcarea în tandem a tuturor claselor de active. Portofoliile de investiții, la rândul lor, deveneau mai volatile. Compensarea reciprocă acțiuni-obligațiuni nu mai funcționa. Iar portofoliile mai volatile, deci mai riscante, au crescut nervozitatea investitorilor și dependența lor de injecțiile de bani ale băncilor centrale. În perioada crizei din 2008 și în cea care a urmat, orice știre legată de oprirea „relaxării cantitative” (quantitative easing) era însoțită de o scădere a burselor.
Era vorba de sevrajul piețelor financiare, care deveniseră dependențe de banii fără preț. Aceasta a făcut ca băncile centrale, la rândul lor, să devină prizonierele propriilor demersuri neortodoxe.
(……………………………………………………..)
Polarizarea societăților sau la cine ajung banii proaspăt tipăriți
Dar ea nu a fost în beneficiul tuturor. Ceea ce ne duce la următorul efect colateral al relaxării cantitative: polarizarea economică a populației.
Banii tipăriți de băncile centrale nu au ajuns la toată lumea, ci doar la o minoritate deținătoare a activelor economice și financiare. Ca urmare, banii aruncați pe piață nu s-au regăsit într-o creștere generalizată a consumului, mărturie în acest sens fiind lipsa oricăror presiuni inflaționiste. Ei s-au regăsit în inflatarea prețurilor activelor financiare și ale celor imobiliare. De aceasta a beneficiat o minoritate, a cărei avere a crescut și mai mult în comparație cu restul populației. Și, într-adevăr, la nivel global, polarizarea nu a făcut decât să crească în perioada post-criză.
Vestea proastă este că trezirea din beția banilor față preț nu va veni prea curând.
Pandemia a adus abordările băncilor centrale la noi cote ale disperării, de teama unei prăbușiri economice instantanee, indusă de oprirea premeditată a activității economice prin măsurile de protejare a populației.
(……………………………………………………….)
Doar în 2020 au fost create 3.700 de miliarde de dolari pentru finanțarea datoriilor publice.
Băncile centrale – elefanții din magazinul de porțelanuri al economiei de piață
În mod evident, în 2020, spre deosebire de 2008, în prim-plan se află nevoia de finanțare a deficitelor generate de guvernele țărilor afectate. Băncile centrale par dispuse să accepte această finanțare fără limite a cheltuielilor guvernamentale, ceea ce le face să devină, poate nepermis de mult, părtașe la deciziile politice. Separarea dintre politic și politică monetară pare să se evapore, ceea ce face ca deciziile băncilor centrale să își piardă din ce în ce mai mult din independență.
Așa cum The economist remarca, „dobânzile apropiate de zero au devenit impotente, iar monarhii care conduc băncile centrale au ajuns servitorii care fac managementul datoriei guvernamentale”.
Interesul național și interesul politic se confundă, ducând la decizii de politică monetară care pot friza sau alimenta populismul.
Băncile centrale furnizează acum banii pe care guvernele decid cui să îi dea și cui nu, care industrii să fie salvate sau subvenționate chiar dacă nu mai au un viitor, ce angajați să rămână în continuare acasă pe bani tipăriți și cine să rămână fără venituri.
De fapt, banii fără preț creează pericolul unui hazard moral imens. În momentul în care banii sunt gratis, toată lumea se simte îndreptățită să beneficieze de ei. Perspectiva de a fi pierduți printr-o alocare proastă de către guvern sau de către sectorul privat dispare, pentru că, nu-i așa, alți bani vor fi tipăriți în locul lor. În același timp, investițiile riscante ajung să nu-i mai remunereze pe investitori pe măsura riscului asumat.
Totodată, prezența masivă a băncilor centrale pe piața obligațiunilor de stat și corporatiste le transformă în niște „formatori de piață mamut”, așa cum îi numește The economist și, adaug eu, ca orice elefant în magazinul de porțelanuri, sparg totul în jur. Sparg beneficiul diversificării în clase de active, sparg semnalul dat de dobânzi, sparg semnalul dat de prețul acțiunilor, sparg corelarea risc-randament, sparg, în ultimă instanță, orice „bec”, cufundând piețele financiare într-o beznă totală pentru investitori.
(……………………………………………………)
Un socialism pentru cei bogați și puternici
În final, marea problemă este că se pierde acea capacitate de distrugere creativă a economiilor care apare în momentele de recesiune. Acel proces de primenire a economiilor prin care afacerile neaviabile dispar, iar cele care identifică în mod corect oportunități prosperă.
De frica ciclurilor economice, banii cu cost zero ajung să mențină în viață, artificial, companii care nu ar trebui să mai existe. În aceste condiții, alocarea capitalului este pervertită și ne îndreptăm spre un soi de socialism.
Ruchir Sharma, Chief Global Strategist la Morgan Stanley Investment Management, afirmă în Wall Street Journal: „ironia este că această cultură a dependenței față de guvern este, de fapt, o formă de socialism – pentru cei bogați și puternici”.
(………………………………………………………….)
***
Citiți analiza integrală în nr. 93 al revistei CRONICILE Curs de Guvernare.
Despre sumarul numărului 93 al CRONICILOR, precum și despre alte detalii privind publicația – UN LINK AICI.
Ce sunt CRONICILE – UN LINK AICI.
(CRONICILE Curs de Guvernare: un ghid de navigare prin istoria vremii tale).
