Despre prohodul „statului asistenţial”

Un student din provincie, vivace, inteligent şi determinat, care nu are bani nici de taxe şi cărţi, şi nici de domiciliu în oraşul universitar în care învaţă, primeşte un cadou de la stat: impozit zero pe salariu, în perioada studiilor, dacă se angajează cu contract, ca să se poată întreţine. Plăteşte doar asigurările de sănătate şi şomajul. O fi o măsură „de dreapta”? „O fi de stânga?”.

O altă dilemă: Statul obligă pe cetăţeanul care lucrează cu contract de muncă să-şi facă analizele medicale anual, şi subvenţionează jumătate din costul acestora. Nu de alta, dar a constatat că numai jumătate din rentieri sunt pensionari de vârstă, are numărul exact al celor pensionaţi (legal sau prin fraudă) pe boală, şi mai are un studiu precis despre cât o costă pe Casa de Asigurări când omul află în ultimul moment că are o boală gravă: consumă medicamente scumpe, nu produce, nu plăteşte taxe. O fi un moft „de stânga”? O fi hachiţă „de dreapta”?

Şi tot aşa – putem scoate încă 7-8 atare exemple (nu de la noi, le-am văzut la alţii), făcând tot felul de supoziţii pe  „proiectele de ţară” pe care toate guvernele de până acum le-au făcut, şi în funcţie de direcţia (dacă vreodată a existat o direcţie) în care fiecare din ele îşi propusese să îndrepte barca.

Ambele exemple sunt măsuri specifice „statului asistenţial” – o noţiune care provoacă atâta oroare la Bucureşti. Problema este însă că la Bucureşti n-a fost gândit niciodată un atare stat. Am mai spus-o:

România nu este şi nu a fost, în ultimii 20 de ani, nicio clipă un stat asistenţial autentic. A fost, este şi încă o vreme va mai fi un stat sărac pe care clasa politică îl cheltuieşte pe voturile unor săraci. 

Şi pentru că la putere este dreapta (în sensul în care domnul Emil Boc înţelege dreapta) să vorbim despre ce omite statul domnului Boc şi al susţinătorilor săi în materie de „asistenţă” de orice fel.

A. Dar mai întâi despre stânga, care se joacă atât de lesne cu „asistenţialitatea”: de această dată stânga să tacă.
Asta pentru în niciunul dintre guvernele de stânga de până acum statul nu s-a ocupat de asistenţă. N-o să mă încurc în clişee gen „ajutorul de stat ca mită electorală”, sau „întreţinerea dependenţei de stat a cetăţeanului” (cornul, laptele, ajutorul pentru lemnele pe care cetăţeanul oricum le fură din pădurea vecinului etc).

Spun doar atât: în timpul guvernării de stânga comisioanele politice pentru asfaltarea drumurilor comunale au fost întotdeauna mai mari decât suma asistenţei sociale alocate la nivelul comunei. Iar asta nu înseamnă neapărat că aceste comisioane au fost mereu mari.

În plus, în 3 ani de opoziţie, n-am auzit absolut nicio soluţie, alta decât promisiunea unor grăunţe aruncate „celor mulţi”; şi nişte înjurături aruncate de-a valma şi în mod egal şi soluţiilor corecte, şi celor proaste ale guvernului Boc. Nu există credibilitate acolo unde nu există revendicare raţională. Şi până nu auzim ceva coerent, chiar n-avem ce vorbi.

B. Revenind la dreapta, câteva observaţii despre „asistenţialitate”:

1. Mai uşor cu „nu se munceşte”.
Aşa numitele „ajutoare sociale” date populist (şi celor apţi de muncă) sau pur şi simplu prosteşte (rareori luăm în calcul prostia pură şi incompetenţa tenace a guvernantului) pot fi şterse dintr-un condei, iar fraudele (sunt pline scriptele de la „social” cu persoane cu „dizabilităţi” – oficial avem 800.000! – , sunt pline dosarele primăriilor comunale cu persoane sub 50 de ani „fără niciun fel de venit”) au lege şi puşcării.

Problema e a celor care se chinuie să mişte ceva, dar uite că face băiatul 16 ani, şi pentru că n-ai cu ce să-l ţii la oraş să înveţe o meserie (de fapt, nu mai ai nici măcar şcoală unde să înveţe o meserie) îl ţii pe lângă casă până face 18, ca să-l cheme văru-său în vreo ţară „asistenţială”, unde o să o ia de la zero, o să producă şi o să plătească taxe.
De fapt, politicienii (de dreapta) din ţara aia, pe asta şi contează.

În general, Nu poţi ascunde la infinit lipsa ta de politici publice în spatele unei minorităţi care nu munceşte pentru că aşa ai obişnuit-o chiar tu – ani la rând, alegeri cu alegeri – cu mărunţiş.

Mai uşor, iarăşi, cu locurile de muncă. Da: nu statul dă sau face locuri de muncă. Dar atunci când uiţi, vreme de 3 ani, să aduci în ţară nişte miliarde de euro în  investiţii (apropo: plăteşti, aşa, ca în capitalismul autentic?) pe care Europa ţi-i dă tocmai ca să ajungi mai repede la nivelul ei „asistenţial” – toată povestea cu „dreapta” se rezumă doar la nişte clişee.

2. Mai uşor cu însuşi „capitalismul”. Chiar din cauza guvernărilor (de toate culorile), capitalismul nostru a ajuns un sistem distorsionat, departe de legile economice menite să-i asigure viabilitatea.

Atunci când ai înlocuit profitul mic şi constant al întreprinzătorului, cu comisionul pe „tun”, sună ca naiba să mai vorbeşti despre capitalism. Nouriel Roubini zice acum că „Marx nu s-a înşelat, pieţele nu se pot autoregla”. Ba se pot, iar la asta trebuie să veghezi tu, politică de dreapta; să veghezi ca legile economice să nu fie dereglate de ingerinţa politicului şi subminate de corupţie – destul sunt ele puse sub presiunea globalizării.

Şi dacă ai să spui că faci deja asta, antreprenorul de rând o să răspundă că ai câştigat alegerile înjurând contractele preferenţiale ale băieţilor deştepţi din energie (că piaţa, aia capitalistă, e pentru băieţii proşti) şi acum speri să le mai câştigi o dată lingând unde ai scuipat: prelungindu-le contractele, tot pe lângă piaţă.

3. Mai uşor cu „valorile”. De „dreapta”. Nu de alta, dar ele pot fi lesne compromise dacă nu ai soluţii producătoare de rezultate. Adică dacă nu ai politici publice cu aderenţă la aceste valori.
Lumea aşteaptă soluţii, nu numai explicaţii şi discursuri. Iar într-o criză (a altora, adică a celor care duc servituţile recesiunii, căci decidentul va avea mereu ce să arunce seara în oală, iar pentru firma sa va avea mereu contracte) e nevoie să fii, ca guvernant (de dreapta?), realist, nu triumfalist.

4. Mai uşor cu exemplele din afară, mai uşor cu blamarea statului asistenţial al altora.

De la un capăt – Grecia: „Cu mine cancelar, Grecia nu ar fi intrat în zona euro” – spunea acum câteva săptămâni Helmut Kohl. Nişte prematuri, ca şi România – cum să-i folosim ca exemplu?

Ceilalţi: cu tot gradul lor de îndatorare, au şanse să se redreseze mult mai repede şi mai uşor decât România. Mai întâi (să luăm un element obiectiv) e vorba de mentalitate: structura socială – croită pe principiile emanate din reforma protestantă (nu de stânga sau de dreapta) – funcţionează dinspre cetăţean spre colectivitate şi eficienţa ei, nu dinspre stat spre cetăţean (ca la stânga), sau dinspre cetăţean spre stat (ca la dreapta): tot restul sunt clişee – de aia diferenţa dintre stânga şi dreapta va fi mică acolo: ideologia se supune unor principii mult mai adânci.

Apoi: caracterul „asistenţial” al acelor state pune accentul pe politici publice orientate către viitor – un fel de plasament pe o piaţă subestimată la noi – nu constă, ca în România, în firimiturile aruncate pentru luna viitoare.

Să mai amintim (noi, că dreapta noastră nu aduce vorba) de statele nordice şi Canada (exemple nu la întâmplare) care s-au protejat (pe ele şi pe cetăţeni) de distorsiunile pe care globalizarea şi politizarea pieţelor le-au produs în economiile capitaliste?

Nu, nu mai amintim. Spunem doar că accepţiunea de „stat asistenţial” e foarte ciudat înţeleasă pe malurile Dâmboviţei şi ea este asimilată – dintr-un motiv, de altfel, explicabil şi de înţeles – cu statul populist inaugurat de guvernarea lui Petre Roman-Ion Iliescu şi rostogolit vreme de 21 de ani prin pulberea campaniilor electorale de toate ideologiile.

În realitate, un autentic stat asistenţial intervine cu bani şi politici publice în câteva puncte cheie ale societăţii –  nu hrăneşte, nu îmbracă, nu plăteşte facturi. Un stat asistenţial autentic vede în banii cheltuiţi o finanţare a viitorului.

Statul asistenţial autentic se asigură – şi cheltuieşte bani pentru asta – că mâine patronul are mână de lucru calificată, cetăţeni sănătoşi şi apţi să producă, să plătească impozite, să consume.

Statul asistenţial autentic se asigură că lumea are motive să nu fugă peste graniţe (s-o „asiste” alt stat – care ştie el ce face), pentru că are lideri vizionari: peste 10-15 ani (când domnul Emil Boc va fi retras într-o iresponsabilitate de lux, ca Nicolae Văcăroiu – fix ca Nicolae Văcăroiu), mâna de lucru va fi aur – mai valoros decât chestia aia sclipitoare din pivniţele Băncii Naţionale – şi se îngrijeşte încă de pe acum de el.

N-ar trebui, deci, să prohodim, tocmai noi, statul asistenţial: chiar nu avem aşa ceva – să plângă, sau să ameninţe că şi-l omoară, alţii.

Desigur, nu putem sări peste umbră, nu putem ignora realitatea: nu poţi face „stat asistenţial” cu un popor în care omul câştigă 300 de euro pe lună, dar plăteşte pe gaze cât un neamţ, pe benzină cât un francez, şi pe lumină cât un italian.

Dar dacă vulpea tot nu ajunge la struguri, măcar să tacă naibii şi să caute o soluţie – să facă un plan, să deseneze un model – nu să decreteze că sunt acri.