Textul de mai jos este un scurt rezumat al unei analize apărute în nr. 97 al ”CRONICILOR Curs de Guvernare”, la secțiunea ”Cronicile altora ”.
Războiul comercial care dă peste cap piețele și economiile se poartă în paralel cu o altă confruntare: tensiunile produse de tendința unor aliați din cadrul NATO de a reașeza echilibrul de forțe în interiorul Alianței. Chinezii, terț în acest joc de neutralizare a hegemoniei americane, au acel proverb care spune că să te ferească Dumnezeu să trăiești ”vremuri interesante”. Se vede treaba, însă, că aceste vremuri nu pot fi ocolite.
Ce sunt CRONICILE – un LINK informativ AICI.
Nr. 97 (al patrulea) din CRONICI – cu un hint la sumar – un LINK AICI – și mod de achiziție.
(CRONICILE – un ghid de navigare prin istoria vremii tale)
(Redacția)
***
Expansiunea Chinei și răspunsul Statelor Unite ale Americii, reemergenţa Rusiei și contestarea supremației americane în anumite regiuni-pivot precum Marea Neagră și Orientul Apropiat sunt semnele unui viitor în care nicio mare putere nu va mai putea juca rolul de hegemon. Asta se cheamă multipolarizare.
Fenomenul nu ocolește nici lumea occidentală și se traduce prin tendințele unor aliați de a redefini echilibrele de putere în cadrul NATO.
*
Evoluția percepției amenințării (pentru Franța, Germania și Italia provocările securitare vin mai degrabă din Africa și din Orient decât de la Răsărit), ambițiile militaro-industriale și convingerea că numai integrarea economică nu este suficientă pentru a construi un pol de putere în UE întăresc tentația emancipării strategice pentru unii aliați europeni ai SUA.
Accentele unilaterale și lipsa de simpatie față de UE afișată fără menajamente de președintele Donald Trump au creat un sentiment de neîncredere în multe capitale europene.
Autonomia construită în jurul nucleului franco-german
Sunt și evenimente care au avut rolul de accelerator. De la Paris, Brexitul este văzut ca o oportunitate în direcția amplificării integrării europene, prin depășirea obstructionismului tradițional britanic pe o serie de chestiuni rămase la un stadiu incipient de dezvoltare.
Este contextul în care Franța relansează mai vechiul proiect al pilonului european al alianței transatlantice care tinde spre autonomia strategică a unui grup de state membre UE coagulat în jurul cuplului franco-german. În deschiderea celei de-a 53-a ediții a Salonului Internațional Aeronautic de la Bourget, în 17 iunie, a fost prezentată macheta viitorului sistem european de luptă aeriană (SCAF/Système de Combat Aérien Futur), ce își propune, potrivit Palatului Elysée, „asigurarea suveranității europene într-un sector-cheie al apărării”.
(………………………………………….)
Față de aceste dinamici, Washingtonul încă se adaptează, manifestând atitudini contradictorii.
- Pe de o parte, solicită creșterea participării financiare europene în cadrul NATO și apreciază angajamentul aliaților europeni pe diverse teatre.
- De cealaltă parte, tentațiilor de emancipare manifestate în vestul UE, răspunde prin întărirea cooperării cu statele din Est pentru care însă numai SUA pot oferi garanții de securitate credibile.
Criza de identitate germană
Sunt câteva variabile care forțează Berlinul să-și reconsidere rolul său în Europa.
- În primul rând, la nivelul establishmentului german de politică externă se articulează tot mai des conștiința că „Washingtonul nu mai furnizează tipul de securitate pe care ne-am obișnuit să îl luăm de-a gata.” Încrederea în Statele Unite și în voința sa de a-i proteja pe aliați și interesele acestora este pusă sub semnul întrebării. Decuplarea SUA de Europa nu mai este de neimaginat. Totodată există convingerea că multe dintre realitățile care au făcut posibilă o administrație Donald Trump nu vor dispărea prea curând și că vor continua să existe chiar într-un peisaj post-Trump.
- În al doilea rând, politica externă germană traversează o profundă criză de identitate. Nu este deloc sigură pe rolul pe care vrea să îl joace. Logica „hegemonului ezitant” (în formularea propusă de Constanze Stelzenmüller) rămâne dominantă. Toate acestea pentru că principiile directoare care au ghidat politica externă germană după căderea Zidului Berlinului – credința că lumea merge în direcția democrației liberale, că multilateralismul și formulele supranaționale sunt obligatorii pentru a rezolva problemele societății internaționale, că puterea militară secundară celei civile și a ajutorului în dezvoltare – devin artefactele unei lumi pe cale de disparitie, într-un moment în care politica de putere se reafirmă cu agresivitate sau a unui Washington tot mai dispus spre unilateralism. În general, tendințele de (re)naționalizare a politicii europene și revenirea politicii de putere contravin profund unei mentalități amprentate de sfârșitul istoriei și unei culturi politice construite pe supremația multilateralismului – ONU, UE, NATO. În fond „toată această reîntoarcere a competiției între marile puteri este străină Germaniei de după 1945. Este o realitate mult mai apropiată de concepția franceză și britanică decât de cea germană. Într-un fel, Germania este o țară post-modernă, o țară post secolul XIX. Această nouă realitate pune într-adevăr în discuție întregul model politic german și modul în care vedem lumea“, spune Jana Puglierin de la German Council on Foreign Relations. Așadar „este Germania capabilă să realizeze că perioada post-1989 nu a fost începutul sfârșitului istoriei, cât mai degrabă un miraj sau un scurt – neobișnuit de fericit – moment istoric?”, întreabă Thomas Bagger, fostul director de planificare politică a MAE-lui german și actualul consilier de politică externă al președintelui Frank-Walter Steinmeier.
(…………………………………………)
(Citiți și: ”Viitorul Europei de Est – de la pericolele Europei Westfaliene, la spectrul unei Europe Tripolare. Și la ”spațiul dintre Germania și Rusia”
În această interpreatre, Europa suverană este „capacitatea de a putea acționa autonom în gestiunea crizelor din vecinătate“ (iar campaniile din Libia sau Mali sunt văzute drept un posibil model). Pentru zona de lobby industrial cu mare influență în sfera guvernamentală, autonomia strategică trimite spre capacitatea UE de a se afirma ca putere globală, de sine stătătoare, independentă de presiunea exercitată deopotrivă de China sau Statele Unite, capabilă să ia propriile decizii chiar atunci când ele diferă de cele ale Washingtonului (încercarea de păstrare a acordului nuclear cu Iranul este un astfel de exemplu).
Pivotul estic al Turciei
Un caz particular de emancipare față de SUA îl reprezintă aliatul turc. Și în acest caz relaxarea percepției amenințării față de Rusia, manifestată încă din a doua jumătate a anilor 1980, a deschis calea unei intense cooperări economice între cele două puteri riverane Mării Negre care, în timp, a dus la adoptarea unor poziții politice comune divergente față de cele ale SUA. Dar emanciparea Turciei este datorată, în primul rând, revoluției culturale, iar mai recent și politice, din sânul societății turce.
(Citiți și: ”Interviu: A Patra Revoluție Industrială și deglobalizarea. Surprinzătoarele avantaje, inclusiv militare, ale națiunilor mici”)
Creșterea susținută a economiei Turciei a deschis apetitul acesteia de a deveni ea însăși un model al lumii musulmane și un pol de putere al lumii emergente aliat, iar nu aliniat Occidentului.
(…………………………………………….)
Virajul spre o democrație administrată și abandonarea modelului de societate laică ridică și problema compatibilității cu valorile reprezentate de alianța cu SUA în cadrul NATO. Însă linia roșie pentru SUA, așa cum afirma George friedman în concluzia celei de-a treia ediții a Black Sea and Balkan Security Forum (Constanța, 12-14 iunie), este probabil legată de menținerea bazei de la Incirlik: atâta timp cât aceasta va rămâne operațională, SUA se vor acomoda cu realitățile turce.
Alianța geometriilor variabile
Emanciparea unor aliați ai SUA din cadrul NATO nu va provoca vreun exit sau vreo dispariție a alianței fondate în aprilie 1949. Va avea însă drept rezultat o alianță nord-atlantică cu geometrii variabile, cu grade de reziliență diferite față de competitorii SUA (cazul Turciei în raport cu Rusia).
Afirmarea unei autonomii strategice în vestul UE poate provoca un nou dezechilibru pe flancul estic, ce va avea nevoie de o consolidare prin întărirea cooperării bilaterale cu SUA. În sfârșit, autonomia strategică europeană este și o reacție la ascensiunea Chinei, la dezvoltarea de către aceasta a unor capacități expediționare militare și implantarea unor baze permanente în ceea ce era considerat domeniul de influență al Europei (baza militară chineză din Djibouti).
(……………………………………………)
***
Citiți analiza integrală și concluziile în CRONICILE Curs de guvernare nr. 97 – publicație exclusiv print:
Ce sunt CRONICILE – un LINK informativ AICI.
Nr. 97 (al patrulea) din CRONICI – cu un hint la sumar – un LINK AICI – și mod de achiziție.
Urmărește-ne pe Google News
