Valentin Lazea / Trei erori de judecată. Repetarea cauzelor duce la repetarea efectelor

În prezent, la începutul anului 2019, economia României suferă de puternice dezechilibre.

Avem cea mai mare inflație (4,1%) dintre statele membre ale UE-28,
avem al doilea deficit bugetar (3% din PIB), depășit doar de Cipru
şi avem al doilea deficit extern, de cont curent (4,5% din PIB), de asemenea după Cipru, conform datelor Eurostat.

Toate acestea pun economia României într-o poziție marginală, de outlier, fapt uşor de constatat de investitorii străini şi de agențiile internaționale de rating.

Or, poziția de outlier expune ţara respectivă la riscuri şi o face vulnerabilă în faţa oricărei crize, mai mult decât sunt expuse ţările care şi-au îmbunătățit echilibrele macroeconomice. Este ca şi cum o căprioară s-ar îndepărta tot mai mult de restul turmei, devenind ţintă pentru prădătorii care pândesc din pădure.

În paranteză fie spus, ce credibilitate au economiștii care se străduiesc să ne convingă că situația economică a României este în regulă? Cam tot atâta credibilitate cât un medic care, constatând că nivelul colesterolului, al glicemiei şi al trigliceridelor unui pacient au atins zona de alarmă, îi spune acestuia că poate să meargă liniștit acasă…

Ideea principală a acestui articol este că dezechilibrele macroeconomice respective nu sunt deloc întâmplătoare, ci sunt efecte ale unor cauze care, atât timp cât vor fi lăsate să se  manifeste, nu pot avea alt rezultat.

Aceste cauze pot fi atribuite unor erori de judecată (fallacies), larg răspândite în întreaga clasă politică românească şi în întreaga societate. De fapt, publicul a ajuns atât de familiarizat cu respectivele erori de judecată, încât nu le mai consideră ca atare, ci drept parte a normalității.

Eroarea de judecată nr.1:

„Creșterea  PIB este cu atât mai bună, cu cât este mai mare (indiferent de potențialul real de creștere al economiei)”.

Este o preconcepție care datează de cel puțin 60 de ani, întrucât şi comuniștii au încercat să “ardă” etapele dezvoltării, forțând creșterea economică peste potențialul real. Ce-i drept, în cazul lor, creșterea economică se baza mai mult  pe investiții – şi nu pe consum, ca în prezent. Or, dacă respectivele investiții  ar fi fost făcute „cu cap” – nu în ramuri energointensive sau în ramuri pentru care România trebuia să importe materiile prime – ar mai fi existat o șansă de progres.

Atunci – ca şi acum – supraîncălzirea economiei nu putea avea drept rezultat decât inflația (reprimată în comunism şi înlocuită cu penuria, adică cu lipsa de produse de pe piaţă, în condițiile în care prețul real al acestora nu era recunoscut) şi deficitul de cont curent, exact aşa cum scrie în orice manual.

Ceea ce societatea românească ignora (şi continuă să ignore) sunt câteva aspecte elementare:

1. a) potențialul de creștere a Prodului Intern Brut este dat de nivelul de dezvoltare a celor trei factori care îl compun: capitalul, forţa de muncă şi productivitatea (totală a factorilor). Cât timp în România primul factor, capitalul, a fost şi rămâne neîndestulător; cât timp factorul forţă de muncă este handicapat de evoluțiile demografice şi de emigrație, nimeni nu poate spera la ritmuri foarte înalte de creștere (de 5-6%) doar pe baza factorului productivitate;
2. b) ritmul mediu de creștere efectiv înregistrat de România în perioada 2000 – 2018 a fost de 4,1% pe an. Cu alte cuvinte, degeaba a crescut PIB în unii ani cu 7 la sută, dacă în alţi ani a avut o creștere negativă. Poate ar fi fost mai înţelept să nu se forțeze o creștere anuală peste 4%, caz în care am fi ajuns tot la același rezultat, dar fără suișuri şi coborâșuri inutile. A nu se uita faptul că ritmul mediu de 4,1% a fost obţinut în perioada cea mai favorabilă din întreaga istorie a României, când ţara a beneficiat de dublul dividend al aderării la NATO şi la UE. Cu alte cuvinte, odată încasat acest dividend, este probabil să creștem cu ritmuri mai mici, nu mai mari, dacă nu îmbunătățim semnificativ cei trei factori menționați, prin reforme structurale;
3. c) cu cât o ţară devine mai dezvoltată în privința PIB/locuitor, cu atât se apropie de ceea ce economiștii numesc frontiera posibilităților de producție, ceea ce însemnă că ritmurile de creștere economică se vor diminua în mod inevitabil. Ritmurile de creștere de 6- 7%, care îi sunt accesibile Chinei (având un PIB/locuitor de circa 16000$, la Paritatea Puterii de Cumpărare) nu le sunt accesibile Statelor Unite , care au un PIB/locuitor de circa 50000$ la PPC. România, având un PIB/locuitor de circa 25000$ (la Paritatea Puterii de Cumpărare) a ieşit din grupul ţărilor în curs de dezvoltare – pentru care ritmuri de creștere de peste 5% sunt normale – şi a intrat în grupul ţărilor emergente – unde o creștere de 3,5 – 4% pe an poate fi considerată optimă.

Eroarea de judecată nr.2:

„Avem nevoie de un deficit bugetar situat la limita maximă de 3% din PIB (indiferent de faza ciclului economic) pentru a putea face investiții”.

Este înspăimântător gradul în care a prins această prostie în rândul publicului, precum şi în rândul întregii clase politice, de la stânga la dreapta eșichierului politic.

Ceea ce se ignoră sunt următoarele aspecte:

1. a) dacă aserțiunea de mai sus ar fi valabilă, ea ar avea un caracter universal. Or, observăm că state precum Cehia, Slovenia sau Croația reușesc să facă investiții în condiții de surplus (sau de echilibru) bugetar.
2. b) aserțiunea nu este valabilă nici măcar în cazul României. Dacă ne uităm la perioada 2010- 2015, în care deficitul bugetar a scăzut de la 6,9% la 0,7% din PIB, vom constata că în perioada respectivă s-au făcut cele mai multe investiții (inclusiv cei mai mulți kilometri de autostradă).
3. c) dacă deficitul bugetar este de 3% din PIB în anii în care avem creștere economică robustă, la cât va ajunge el în anii cu creștere economică modestă/fără creștere?

În plus, a sta cu deficitul la limita maxim admisă sub pretextul că datoria publică nu crește ca şi procent din PIB, înseamnă a ignora că această aparentă stabilitate a datoriei publice  este condiționată, pe de o parte, de ritmul înalt de creștere a PIB, iar pe de altă parte, de nivelul încă redus al dobânzilor. Este suficient ca unul sau ambii acești factori să se deterioreze, pentru  ca datoria publică să crească exponențial. S-au mai văzut cazuri (Spania, Irlanda) în care datoria publică practic s-a dublat în trei – patru ani, ca urmare a recesiunii.

Eroarea de judecată nr.3:

„Nivelul actual al impozitării din România este optim; tot ceea ce trebuie este o mai bună colectare de către fisc a impozitelor”.

Tocmai ce am stabilit mai devreme că deficitul bugetar ar trebui să scadă semnificativ – pentru a ţine seama de ciclul economic – şi că ar trebui crescute cheltuielile cu investițiile. Îşi închipuie cineva că aceste două mișcări de sens contrar pot fi acomodate doar printr-o mai bună colectare a impozitelor?

Nu am fost – şi nu sunt – un susținător al cotei unice, dar în rândurile ce urmează mă voi situa în logica pe care ar trebui să o enunțe un susținător al acesteia.

La introducerea cotei unice, în 2005, s-a spus că, la nivelul scăzut de impozitare pe care ea îl aducea, toată lumea va plăti impozitele, fără excepții şi fără scutiri. Între timp, ce observăm?

• – că nivelul impozitului pe venit a scăzut de la (şi aşa modestul nivel de) 16% la 10%;
• – că TVA, inițial de 19% la toate produsele, acum are şi valori de 9%, 5%, 0%;
• – că accizele au scăzut şi ele;
• – că sunt scutite de la plata impozitelor întregi categorii socio-profesionale (ieri informaticienii, astăzi constructorii, mâine, cine mai știe cine).

Pe scurt, din cota unică nu  mai rămas nimic, nici în termeni de filozofie, nici în termeni de practică. Fie revenim la principiile – şi la nivelurile – inițiale ale cotei unice, fie acceptăm principiul diferențierii şi reintroducem impozitarea progresivă, împreună cu globalizarea veniturilor.

Iar celor din sectorul privat care se vor plânge că orice ban plătit statului  este un ban pierdut, le reamintesc faptul că sectorul privat nu va investi el, primul, nici în infrastructură, nici în cercetare-dezvoltare, nici în educație de masă sau în sănătate pentru toţi. Statul trebuie plătit pentru a exercita aceste funcții, după care trebuie ţinut răspunzător pentru ele.

Ne întoarcem acum la ideea inițială a articolului şi constatăm că dezechilibrele majore din economia României nu sunt întâmplătoare, ci sunt rezultatul unor concepții eronate, foarte larg răspândite în societate (de fapt, îmbrățișate de peste 90% din electorat). Avem o asanare grea de făcut, în faţa noastră. Se înscrie cineva?