Despre un nou partid și despre protecția lui politică

Se dă o scenă politică confuză și polarizată nu după ideologii, ci aliniată după un singur om, cu funcția cea mai mare și suficient de puternic încât să influențeze singur direcția vântului. Vrei să ai idee ce-o să se întâmple săptămâna viitoare? Încearcă mai întâi să afli care sunt planurile acelui om pentru weekendul în care va pierde, cel puțin formal, puterea.

Chiar: nimeni nu se gândește că tot ce se petrece acum pe scena politică depinde într-un mod esențial de ceea ce și-a propus Băsescu să facă după ce nu va mai fi șef al statului. Și asta pentru că eu, unul, nu găsesc în psihologia lui Băsescu nicio vocație pentru pasul înapoi. Nu-l văd, adică, uneltind, după 2014, în PDL, de la egal cu aripa Boc, pentru șefia unui colegiu, și nici măcar negociindu-și, cu vreun liberal apostat, un post de premier.

Și nu-l văd nici ieșind din politică și preluând – în forță, se-nțelege – managementul făbricuței sale de înghețată. Traian Băsescu o să-si dorescă mai degrabă un trofeu european – desigur, cu totul altceva decât scaunul lui Gigi Becali (sau chiar al lui EBA) din PE – decât să se întoarcă și să se dizolve în promiscuitatea partidelor, sau din fiecare partid in parte (asta neînsemnând neapărat că nu s-a numărat și el printre cei care au încurajat-o).

Admițând că ce am scris mai sus e off-topic, să ne întoarcem puțin la chestiunea zilei: noul partid de care vorbește toată lumea, fără să aibă nimeni habar cine îl va forma și de unde va ieși Albă ca Zăpada ca să-l…

OK: exista o rezervă de bună-credință la un anume fel de politicieni, sătui să ducă lanterna, legitim, în sondajele despre increderea în instituții; și mai există un orizont de așteptare pentru o anumită parte a electoratului, orizont care asigură ”piață politică” pentru un eventual nou partid. Există derapaje în vechile partide, și există oameni – activiști, membri sau doar simpli căuzași – dispuși să se înroleze ca să refacă structuri politice pe ideologiile sau pe principiile părăsite.

Dincolo de acest amalgam confuz al oportunităților, mai există altceva: MOMENTUL: criza aceasta tocmai închide o etapă. Ce șanse sunt, însă, ca un nou partid să prindă rădăcini și chiar să conteze; și să conteze cât mai repede. Haideți să lucrăm cu exact ce se găsește pe piață, într-un decor reproducând cu maximă fidelitate România politică. Or fi mai mult de patru situații?

1. Noul partid intră în forță, decis să câștige alegerile din 2012, pe fondul dezamăgirii generale a publicului față de ”politica veche”. Monica Macovei, prim-ministeriabil, apare alături de Mugur Isărescu, candidatul la președinție pentru 2014 al al noului partid. Cei doi au în fundal un grup din care nu lipsesc Preda, Voinescu, Baconschi, Funeriu, Ungureanu. Mesajul lor e simplu si demolator: ”Avem o Constituție proastă, improvizată după ambiguitatea lui Ion Iliescu, cel care a comandat-o – nu mai corespunde niciunei realităti, de aia o tot cârpăcim de douăzeci de ani. Avem, o singură șansă să radem toată mizeria politică a ultimilor decenii: să abrogăm Constituția și să facem o alta, mai clară și mai percutantă, pe potriva unui stat modern, cu o clasa politică mai bine selectată și mai responsabilă.”

Noul partid ar fi urmat de PDL-iștii din convingere (aia pentru cum e ”dreapta”, nu pentru cum râde Băsescu), de liberalii refugiați de la Ponta și Voiculescu, precum și de nehotărâții ultimelor alegeri, dispuși să mai încerce o dată. În orice caz, ar atrage atenția tuturor, iar Macovei și Isărescu ar putea juca rolul pe care l-a jucat, acum șapte ani, Traian Băsescu.

Dacă noii formațiuni i s-ar mai alătura și niște finanțatori decenți, discreți și, mai ales, idealiști, și însuși patriarhul Daniel s-a implica trup și suflet în apărarea noii Constituții, ar exista șanse reale ca grupul reformist – așa cum arată el acum – să câștige alegerile din 2012.

Lipsa oricăruia din elementele înșirate mai sus scade cu 10% fiecare șansele noului partid de-a câștiga alegerile din 2012.

2. În această variantă, alegerile din PDL se sfârșesc bine pentru BVB. Șansele partidului de-a câștiga alegerile din 2012 scad și mai mult, până și vechea gardă crede mai mult în vreo alianță cu PSD-ul certat cu liberalii decât în victorie. Singura șansă a reformiștilor de-a nu îmbătrâni în răutățile partidului este să se retragă și să-și facă alt partid.

O problemă: cine ar putea ajuta noul partid să intre măcar în Parlament? Cine i-ar finanța? Care ar fi mecanismul care să le culeagă și să le aducă voturile? De știut, știu, dar vor și simti că nu candidează în Bavaria, ci în Dăbuleniul lui Geoană? (Și dacă exemplul li se pare horror, să luăm unul mai de la oraș – simt că vor candida în Constanța lui Mazăre, sau în Focșaniul lui Oprișan?)

Două mențiuni aici. Întâi: miza unui atare partid e reală! Dacă există o lecție de învățat din această criză e că nu mai putem mima. Nu mai putem mima economia ca speculă, nu mai putem mima politica socială prin populisme, nu mai putem mima politica responsabilă prin coterii dincolo de orice principii politice, fără plan, fără oameni articulați.

A doua: scenariul n-ar fi nou. După felul și structura personalităților și personajelor care par dispuse să-l alcătuiască, noul partid ar arăta ca o combinațuie între PNL-Aripa Tânără, și Partidul Alianței Civice. Ambele au apărut în parlament doar după alianțe și după ce s-au remarcat prin conservarea unor principii care să credibilizeze incinta care i-a primit.

Ca și în cazul celor două formațiuni, partidul reformiștilor din PDL nu ar fi proiectat să câștige în 2012. Ar putea, eventual, să fie , la un moment dat, asimilați de vreo formațiune de dreapta (aripa Udrea, din PDL, bunăoară – că poate nu e ea Albă ca Zapada) – și asta numai în baza celor două experiențe amintite mai sus.

(Acest scenariu ar putea funcționa – desigur, într-un alt film – și pentru PNL)

3. Versiunea. Răbdare. O formațiune care vine și propune o nouă politică. Nu-și propune să câștige în 2012, ci în 2016, când cei care o alcătuiesc vor fi îndeplinit două deziderate: se vor fi maturizat și vor fi învățat cum se câștigă alegerile; și vor fi acumulat atenția, simpatia și adeziunea electoratului tânăr și activ, sătul să vadă învărtindu-se printre banii publici aceleași câteva zeci de fețe puhave și aceeași ochi perfizi.

Poate să pară greu, sau chiar imposibil, dar nu e: acest electorat chiar există, el nu formează majoritatrea chiar de la prima strigare, se acumulează în timp pentru că, fiind inteligent și influent, e suspicios. E acel electorat pe care Crin Antonescu începuse să-l adune din seara confruntării cu Băsescu de la Cluj.

(Această versiune ar putea foarte bine funcționa și în PNL)

4. Un nou partid în partid. Un curent reformator, sau de-a binelea o revoluție. Niște fețe proaspete, gata să reformuleze un mesaj politic și, într-un registru pragmatic, să reușească să vândă electoratului PDL ieșirea din criză ca pe o relansare generală. Desigur, orice pas e bun. Dar dacă toată această revoluție se va rezuma doar la intrarea pe listă a câtorva juni care tropăie acum a șantaj cu ruptura partidului, și se calmează după ce ajung vicepreședinți, atunci reforma începe prost. O atare versiune trebuie mai întâi să răspundă la întrebarea: Există o presiune reală care să vină de jos în sus, în PDL, pentru reînnoirea partidului? Adică: ”aripa reformistă” e ”de aici”?

Astea ar fi versiunile după care un nou partid – ce ar putea apărea din amestecul de necesitate obiectivă și zvonuri lansate de la Cotroceni – și-ar putea începe veacul pe piața politică.

În toate cazurile, însă, el va avea nevoie de conducători mai articulați, mai organizați și mai pragmatici: membrii care sunt pregătiți să-i dea indentitate nu au anunțat încă un plan, o strategie, n-au arătat încă un desen coerent. Și doar cu ”Așa nu se mai poate” – e cam puțin. Altfel, o să aibă nevoie de conducători prin ape tulburi și de inși care să-i ofere, care să-i garanteze, protecție politică. Și cine știe cât o mai fi ajuns astăzi taxa de protecție.