sâmbătă

16 martie, 2024

15 septembrie, 2011

În ultimii ani am avut ocazia sǎ bat Europa în lung și-n lat, de sus în jos, de la stînga la dreapta, din Republica Moldova în Țara Galilor și din Germania și Polonia în Grecia, Italia, Spania și Portugalia. Ungaria, Austria, Slovacia, Franța, Belgia, Olanda, Scoția, Bulgaria (evident!), chiar și Turcia, care nu e în Uniunea Europeanǎ, dar se chinuie sǎ intre, toate le-am bifat în ultimul timp.

Mai toate cǎlǎtoriile le-am fǎcut cu mașina. Chiar și acolo unde unde m-am dus cu avionul am avut parte de hǎlci consistente de mers cu mașina, sute de kilometri, și autostradǎ, dar și șosele secundare, de-alea de bîntuie prin sate și cǎtune și orașe neauzite de nimeni.

Îmi place sǎ merg cu mașina din douǎ motive. În primul rînd, datoritǎ autonomiei de care ai astfel parte. Libertate, dulce libertate, picioarele mele merg acolo unde mǎ duc roțile și roțile acolo unde mǎ duce creierul și harta. Dacǎ vreau sǎ merg hǎis, merg hǎis. Dacǎ vreau sǎ mǎ opresc și sǎ admir flora și fauna ori grafitti de pe pereți, oprim și executǎm admirație organizatǎ, foc de voie, uau, ce cool. Nu stau la cheremul organizatorilor, administratorilor, turistologilor și altor Masters of Ceremonies sǎ-mi spunǎ ce meritǎ și ce nu meritǎ vǎzut.


Dar și mai în primul și în primul rînd, chiar și mai important decît autonomia de care ai parte, merg cu mașina pentru cǎ astfel înțeleg cu adevǎrat locurile pe care le vizitez.

Cînd te dai cu avionul, ai parte de o experiențǎ asepticǎ, anostǎ, de un internaționalism fad, gresie și neoane și tavane false și sclipici modern și funcțional și ieftin, inevitabil ieftin, cǎ trǎim în epoca rațiunii și a maximizǎrii profitului.

Înainte, pînǎ acum doi-trei ani de zile, Bucureștiul fǎcea oareșce notǎ discordantǎ fațǎ de celelalte aeroporturi internaționale, iaca așa un soi de autogarǎ de Mizil, cam cum a rǎmas între timp aeroportul Bǎneasa. Însǎ de cînd au renovat și Otopenii, cam tot aia e. Te urci în București, te dai jos la Fiumincino sau la Heathrow sau unde naiba merg avioanele astea care pleacǎ din gubernia România spre civilizație, tot cam aceeași senzație de mucava consumeristǎ este.

Și pe urmǎ hop!, faci transferul și te duce în locul de destinație, și mii și mii de kilometri au fost sǎriți ca-n vis, și parcǎ îți e din ce în ce mai greu sǎ faci diferența dintre ce vezi la televizor și ce trǎiești în realitate. Un soi de pîclǎ, de sticlǎ ce desparte realitatea de realitate, îți dǎ senzația de continuǎ vizionare a unui canal TV de documentare de cǎlǎtorie. Yuk…


În schimb, cînd mergi cu mașina, trecerea se face gradat, ai timp sǎ digeri cǎlǎtoria, pe-trecerea, petrecerea, cum zicea Noica, maniera în care în fața ta România se schimbǎ încet încet în Polonia sau Ungaria încet încet în Austria și Austria încet-încet în Germania, pînǎ hǎt departe la Koln, te uiți pe hartǎ și nu-ți vine sǎ crezi, mai ai 60 de km și ajungi în Belgia, Doamne! am strǎbǎtut aproape toatǎ Europa de la un capǎt la altul.

Înțelegi distanțele, le simți instinctiv în oase, în burtǎ, în mațe, în anchilozarea trupului, în foame și în aer. Înțelegi geografia, îți dai seama de logica așezǎrilor umane, vezi munții cum se apropie, vezi pe unde intrǎ valea unui rîu în carnea de piatrǎ, îți dai seama de ce e pus acolo orașul ǎla acolo și nu în altǎ parte, de ce merge drumul pe-acolo și nu altminteri.

Înțelegi istoria cu totul altfel, îți dai seama de ce era atît de importantǎ Viena pentru turci, sau cum era sǎ treci Dunǎrea pe vremuri, ce simțeau amǎrîții ǎia care au debarcat la Dieppe, cînd te uiți din cuibul de mitralierǎ al nemților de sus de pe falezǎ, cît de lat e Prutul, cǎ de fapt nu e lat deloc, iaca acolo o sǎrǎcie de gîrlǎ, cum aratǎ pǎdurile poloneze, dar Alpii, de ce au dat nemții sǎ forțeze pe la Mǎrǎșești, de-abia dupǎ ce urci pe tot malul Siretului pînǎ sus la Suceava.

Ce mai, cǎlǎtoria își are farmecul ei în sine, face parte din experiența de viațǎ, fie cǎ e turisticǎ ori altminteri – profesionalǎ, personalǎ. Tuturor celor care se plîng ce nasol e cu mașina și ce elegant e cu trenul ori cu avionul, le spun cǎ fie habar n-au ce pierd, fie n-au sînge de cǎlǎtor în vine, ci doar de șopîrlǎ lenevoasǎ care prin turism înțelege doar perpelirea lentǎ și judicioasǎ la soare.

Știu, e simplu: se cheamǎ antropologie. Este cu siguranțǎ și defect profesional, dar cred cǎ nu e neapǎrat nevoie sǎ ai profesie de antropolog, sociolog sau alt fel de olog de-ǎsta cu oamenii pentru a rezona la tipul ǎsta de interacțiune cu viața.

Mersul cu mașina de-a lungul și de-a latul Europei îți permite sǎ faci un lucru cît se poate de antropologic: sǎ faci comparații și sǎ încerci sǎ înțelegi. Anul ǎsta, din România pînǎ în Polonia, în primǎvarǎ, și din România pînǎ în Grecia, în toamnǎ, asta am fǎcut: m-am uitat în curțile oamenilor – mai ales cînd eram pe scaunul din dreapta, cǎ nu am condus chiar tot timpul.

Și din nou anul ǎsta am fost frapat de unul din lucrurile care m-au lovit și altǎdatǎ la ochi: ordinea din gospodǎrii. De manierǎ sistematicǎ, de-a lungul latitudinilor și longitudinilor Europei întîlnești grade diferite de structurare, de ordine, de aranjare și prezentare și etalare ca în vitrinǎ.

În unele pǎrți, prin curțile oamenilor toate sînt aranjate la linie, dureros de cartezian: masǎ, scaune, iarbǎ, ornamente, ulucile gardului, acolo unde existǎ gard, tencuiala pe casǎ, antena de satelit, perdelele la ferestre, mușcatele în ghivece, ramurile copacilor, ori buțile, utilajele agricole, lemnele de foc, cotețele de gǎini și ce alte cotoroage mai are omul prin curte pe la țarǎ. Ca la expoziție, artefactele cu care se înconjoarǎ omul prin peregrinarea sa prin viațǎ sînt aranjate riguros, uneori chiar pedant, prea la linie, prea la milimetru, prea la detaliu și bibilealǎ.

Alteori, în schimb, totul este o vraiște fenomenalǎ. Gardul nu este sau, acolo unde este, e un talmeș-balmeș de crengi, cratiți, sticle de plastic, uluci putrede, fierǎtanii ruginite, cercuri de butoi și alte sǎrǎcii care încearcǎ sǎ ținǎ mermeleala în loc, sǎ facǎ din rahat bici. Ograda n-are pic de iarbǎ, ci doar pene și fulgi și gǎinaț de orǎtǎnii, meticulos amestecate cu glodul într-o pastǎ verzui-maronio-cǎcǎnie pe care doar cînd o vezi simți nevoia imperioasǎ sǎ borǎști de scîrbǎ. Tencuiala e crǎpatǎ și veche sau nu e deloc, casa e la roșu, construitǎ din cǎrǎmizi proaste, sfǎrîmicioase, acoperișul e din te miri ce, petice de carton asfaltat și de carton ondulat și de table ruginite și de pefele umflat de ploaie, copacii, dacǎ sînt, sînt ciufuliți și jegǎriți și cu cioturi în loc de crengi, cîinii din cotețe sînt și ei la fel de jigǎriți pe lanțul de fier ruginit care trece dintr-un colț în altul prin toatǎ curtea.

Dar mai ales și mai ales cotoroagele, lucrurile care populeazǎ ograda sînt aruncate vraiște, de colo colo, de manierǎ riguros anapoda, care unde s-a nimerit. Butoaie acoperite cu antene parabolice și cu folie de plastic coaptǎ de soare și sfîșiatǎ de rǎpǎielile ploii. Stive de lemne puse de-an boulea drept în mijlocul curții, așteptîndu-și obștescul sfîrșit în sobǎ fǎrǎ sǎ mai treacǎ prin piguleala pusului în stivǎ. Cauciucuri de tractor pe post de adǎpǎtoare de rațe și stive de bețe de floarea soarelui și plase de gard adunate într-o doarǎ, zvîrlite care încotro, cǎruțe și cǎrucioare și piese de mașinǎ și table și mese și scaune și oale din care sǎ mǎnînce animalele, care sînt crescute la grǎmadǎ în toatǎ curtea, fǎrǎ sǎ aibǎ locul lor delimitat, aici gǎinile, aici oile, aici oamenii, aici porcii. Neah. Totul de-a valma, totul la grǎmadǎ, cîini și pisici și cauciucuri și pitici de grǎdinǎ și jucǎrii de copii și lemne și lǎzi stricate de plastic și gǎini și galoși. Vraiște. Totul într-o vraiște împinsǎ în fața ochilor, la vedere, nediscriminatoriu, neorganizat.

Evident cǎ ce am descris aici sînt doar capetele unui interval continuu, extremele paradigmatice între care se gǎsesc varii stǎri intermediare de ordine vs dezordine, organizare vs rǎzmerițǎ fenomenologicǎ, vacarm vizual vs bibilealǎ. În termeni sociologici, se numesc “tipuri ideale” și sînt de regulǎ folosite în scop didactic, de exemplificare retoricǎ, de tușǎ groasǎ, de bǎtut șaua sǎ priceapǎ iapa de cititor.

Dar ce este remarcabil, dincolo de aceste zugrǎveli de tip ideal, este maniera relativ structuratǎ, predictibilǎ de organizare a curților în diverse pǎrți ale Europei. Putem vorbi deja de o tipologie a curților, de organizarea austriacǎ și nemțeascǎ, de vraiștea din curțile de cîmpie din sudul României ori din Bulgaria ori din Turcia, de gradientul bine definit pe care îl întîlnești de la vest la est și de la nord la sud pe parcursul drumului Koln – Viena – Budapesta – Oradea – Brasov – Bucuresti – Nova Zagora – Tesaloniki ori Nova Zagora – Edirne – Izmir.

Descrierile sînt predictibile și chiar stereotipizante. Curțile enervant de organizate și de riguroase ale nemților și austriecilor, ușoara scǎdere a rigorii la unguri și la polonezi și la transilvǎneni, încet-încet apar și curțile ceva mai puțin ordonate, mai ales cînd treci strǎbați Ungaria de la vest la est și te apropii de România, pasul de la unguri în Transilvania, acoperișurile (ceva) mai ponosite, gardurile (ceva) mai dezordonate, diferența dintre curțile de munte și cele de cîmpie la rǎgǎțenii noștri români și mitici, creșterea în intensitate a vraiștii pe mǎsurǎ ce pǎtrunzi mai adînc în Bǎrǎgan ori în Moldova profundǎ, spre Prut ori dincolo de el, ori cînd treci Dunǎrea la vale și dai prin satele Bulgariei profunde, culminînd cu devǎlmǎșia spațialǎ pe care o întîlnești în Anatolia.

La un capǎt, cartezianism riguros al spațiului: ein tzwei drei, aine kleine samurai. Alea acolo, celelalte dincolo, linii bine definite, structurǎri de obiecte așezate soldǎțește, fie cǎ sînt lemne, rînduri de vie, pitici de grǎdinǎ ori ferestrele caselor. La celǎlalt capǎt, space, the final frontier, rǎspîndirea haoticǎ, aleatorie a lucrurilor dupǎ principiul exploziei, a bușulbucilor care dau iureș și zǎpǎcesc tot în cale.

Și toate astea dau seamǎ de o diferențǎ de organizare în gîndire. Cu cît mai ordonat și riguros și metodic și organizat și cartezian poporul, cu atît mai ordonate și organizate curțile acestora. Cu cît e mai sǎlbatec în gîndire, arhaic, pre-modern, pre-industrial, pre-rațional și pre-optimizatoriu individul, respectiv comunitatea, cultura sa bazalǎ, cu atît curțile lor sînt mai vraiște, mai anapoda, mai puțin bine definite de separatori spațiali, garduri, linii drepte, și mai puțin organizate în interior.

Existǎ o corespondențǎ bine definitǎ între structurarea gîndirii și structurarea spațialǎ pe care individul o prezintǎ celorlalți prin intermediul curții sale. Putem vorbi de curte ca de un revelator al structurǎrii proceselor mentale la popoarele în cauzǎ ale cǎror țǎri am avut ocazia sǎ le strǎbat în ultimii ani. Precum cerneala penetreazǎ creta, la fel și curțile ne penetreazǎ mințile și ne spun, povestesc, de multe ori chiar țipǎ despre organizarea interioarǎ, mentalǎ a ocupanților lor.

Iar în aceastǎ privințǎ, este dureros de vizibil cît de tributari sîntem noi, ǎștia de prin pǎrțile Regatului, secolelor de contact cu turcii. La fel precum de vizibil este maniera în care Ardealul este dator din acest punct de vedere secolelor habsburgice.

Într-o parte, slaba structurare spațialǎ care vorbește despre rana mentalǎ în privința proiectelor de viațǎ, a organizǎrii, a pașilor mǎrunți de care e nevoie în atingerea obiectivelor, despre rana de perseverențǎ, despre rana de rigoare, despre rana de metodǎ. Rǎni mentale pe care le vedem propagate în toate celelalte domenii ale vieții, acțiuni obișnuite, de zi cu zi, de la urcatul în autobuz la statul la coadǎ la violența domesticǎ la priceperile și deprinderile profesionale la șofatul în trafic, atîtea rǎni existențiale care se adunǎ în acel mare concert vizual al curții vraiște, al curții mǎmǎligǎ, al curții anapoda.

În partea cealaltǎ, rigurozitatea cam rigidǎ, ordinea cam îngîmfatǎ, cel puțin pentru ochii mei de rǎgǎțean, care vorbește despre alte priceperi, dar și despre alte rǎni mentale. Priceperea organizǎrii, a meticulozitǎții, a programǎrii spațiului și timpului, a metodei, dar și rana rigiditǎții, a superbiei, a gǎtelii.

Data viitoare cînd mai mergeți cu mașina, uitați-vǎ cu atenție, dacǎ n-ați fǎcut-o deja, prin curțile oamenilor. Veți avea parte de o lecție gratuitǎ de semioticǎ și semiologie vizualǎ în privința mersului lucrurilor la noi în România, în aceastǎ țarǎ așa de ușor de guvernat, atîta timp cît avem curțile vraiște, proiectele de viațǎ vraiște, standardele și așteptǎrile la fel de vraiște.

Articole recomandate:

citește și

lasă un comentariu

14 răspunsuri

  1. Plimbaretule. Am facut si eu un drum Ungaria, Austria, Italia, Franta, Spania in vreo 10 zile. L-am urat fiziologic, dar l-am iubit vizual. Chestia faina e ca m-am bucurat cand am revazut la intoarcere satele transilvane.

  2. va sugerez sa calatoriti cu masina si intr-o zi de vot pentru alegerile din Ro, puteti prinde lejer 4-5 sectii de votare.
    poate va convingeti ca noi in diaspora votam corect, nu ca la Mizil sau ca in Gara de Nord. si poate atunci va veti cere iertare pentru aberatiile scrise in stiti dumneavoastra care articol.
    ———–
    pe de alta parte, da, si eu prefer masina in loc de avion.
    va urez sanatate si verticalitate
    C.

  3. Pingback: polimedia.us/fain/
  4. Adevarat, fara masina ta (nu inchiriata :P) nu simti mirosul libertatii. Si nici nu ai sansa unor descoperiri intamplatoare pe care rigoarea si programul le exclud din start.
    Articolul asta il pun la index, pt toti prietenii care ma piseaza sa imi fac calatoriile cu avionul. 🙂

  5. Acelasi simt „antropologic” ma fermecat si la „Insemnari ale calatoriei mele” de Dinicu Golescu-1828. Cand omul a plecat din Tara Romaneasca si s-a dus in occident in calatorie. Se pare ca nu s-a schimbat nimic de atunci. Aproape ca suspectez un copy/paste.:)la descrierea curtilor. :). O carte de citit, cum ar zice francezu’ un must.

  6. Turcomanule, nu stiu de ce, dar am recunoscut printre rinduri un sat din Baragan, albinele de la Rusetu si mistretu’ ala belereg. Si evident, mi-am reconfirmat de ce am mizgalit pe stilpul central al solarului runa lui Thor.

  7. Sunt de acord cu părerea ta, mi-a plăcut mult articolul, însă mi-ar plăcea de asemenea să duc discuţia puţin mai departe.
    Şi anume:
    Cum explicăm faptul că în satele româneşti vezi uneori case şi curţi puse la punct, gospodării în toată regula, de ţărani înstăriţi – însă numai până la linia gardului? Cum explicăm faptul că, indiferent cu câtă grijă îşi aranjează ţăranul ardelean sau bucovinean curtea, el totuşi va tolera fără probleme gunoaiele şi PET-urile de pe uliţa neasfaltată care-i trece pe la poartă?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

14 răspunsuri

  1. Plimbaretule. Am facut si eu un drum Ungaria, Austria, Italia, Franta, Spania in vreo 10 zile. L-am urat fiziologic, dar l-am iubit vizual. Chestia faina e ca m-am bucurat cand am revazut la intoarcere satele transilvane.

  2. va sugerez sa calatoriti cu masina si intr-o zi de vot pentru alegerile din Ro, puteti prinde lejer 4-5 sectii de votare.
    poate va convingeti ca noi in diaspora votam corect, nu ca la Mizil sau ca in Gara de Nord. si poate atunci va veti cere iertare pentru aberatiile scrise in stiti dumneavoastra care articol.
    ———–
    pe de alta parte, da, si eu prefer masina in loc de avion.
    va urez sanatate si verticalitate
    C.

  3. Pingback: polimedia.us/fain/
  4. Adevarat, fara masina ta (nu inchiriata :P) nu simti mirosul libertatii. Si nici nu ai sansa unor descoperiri intamplatoare pe care rigoarea si programul le exclud din start.
    Articolul asta il pun la index, pt toti prietenii care ma piseaza sa imi fac calatoriile cu avionul. 🙂

  5. Acelasi simt „antropologic” ma fermecat si la „Insemnari ale calatoriei mele” de Dinicu Golescu-1828. Cand omul a plecat din Tara Romaneasca si s-a dus in occident in calatorie. Se pare ca nu s-a schimbat nimic de atunci. Aproape ca suspectez un copy/paste.:)la descrierea curtilor. :). O carte de citit, cum ar zice francezu’ un must.

  6. Turcomanule, nu stiu de ce, dar am recunoscut printre rinduri un sat din Baragan, albinele de la Rusetu si mistretu’ ala belereg. Si evident, mi-am reconfirmat de ce am mizgalit pe stilpul central al solarului runa lui Thor.

  7. Sunt de acord cu părerea ta, mi-a plăcut mult articolul, însă mi-ar plăcea de asemenea să duc discuţia puţin mai departe.
    Şi anume:
    Cum explicăm faptul că în satele româneşti vezi uneori case şi curţi puse la punct, gospodării în toată regula, de ţărani înstăriţi – însă numai până la linia gardului? Cum explicăm faptul că, indiferent cu câtă grijă îşi aranjează ţăranul ardelean sau bucovinean curtea, el totuşi va tolera fără probleme gunoaiele şi PET-urile de pe uliţa neasfaltată care-i trece pe la poartă?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Citește și:

Economia României a suferit în ultimul deceniu unele dintre cele

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: