CCR – Motivarea deciziei ce stabilește că datele colectate de SRI pe mandat de siguranță națională nu pot fi probe

Datele și informațiile culese de SRI potrivit Legii nr. 51/1991, adică cu mandat de siguranță națională, nu pot fi considerate probe în dosarele penale, potrivit Deciziei CCR din 28 februarie, a cărei motivare a fost publicată joi.

În aceeași motivare, Curtea spune că faptele de corupție nu pot fi calificate o amenințare la adresa securității naționale:

„Săvârșirea unor infracțiuni determinate, precum cele de corupție sau cele contra patrimoniului nu vor putea fi calificate drept amenințare al adresa securității naționale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă anumitor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor români”.

Reamintim că CSAT a încadrat corupția printre amenințările la adresa securităţii naţionale, în anul 2005.

„Concluzia care se impune este aceea că dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art.139 alin.(3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, iar nu dispoziţiile art.11 lit.d) din Legea nr. 51/1991”, se arată în motivare.

Art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede:

„Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege”.

Instanţa constituţională a reţinut, anterior, că se poate face distincţie între înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit Codului de procedură penală şi cele rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, în afara cadrului procesual penal.

„În ceea ce priveşte prima categorie, aceea a interceptărilor şi înregistrărilor realizate în cadrul urmăririi penale în baza art.138 şi următoarele din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea constituie (…) mijloace de probă. Referitor la cea de-a doua categorie, aceea a înregistrărilor realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice, dispus potrivit Legii nr.51/1991, Curtea reţine că (…) organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, desfăşurate cu respectarea prevederilor legale”, se menţionează în motivare.

Organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, prin desfăşurarea activităţilor specifice, să descopere informaţii ce privesc săvârşirea unor infracţiuni, situaţie în care le pot comunica organelor de urmărire penală.

„Astfel, Curtea observă că (…) dispoziţiile Legii nr.51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale, instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. (…) Astfel, Curtea reţine că prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art. 97 alin.(1), stabilesc elementele ce constituie probă”, arată CCR.

Curtea a constatat, astfel, că problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor din Legea 51/1991, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile vizate, care însă nu au fost criticate în această cauză.

„Or, o eventuală pronunţare asupra constituţionalităţii dispoziţiilor procesual penale ar avea semnificaţia unei sesizări din oficiu a Curţii, care însă nu este posibilă (…). Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 este inadmisibilă, urmând să o respingă în consecinţă”, se precizează în documentul citat.

Opinia separată a Liviei Stanciu

Fosta președintă a Înaltei Curți de Casație și Justiție Livia Stanciu consideră că judecătorii CCR nu ar fi trebuit să admită sesizarea, ci respinsă ca neîntemeiată.

„Considerăm că excepţia de neconstituţionalitate s-ar fi impus a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât sintagma «orice alte acțiuni care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români» cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 nu este lipsită de claritate și previzibilitate, necontravenind prevederilor constituționale cuprinse în art.1 alin.(5) potrivit cărora respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Analizând textul art. 3 lit.f) din Legea nr. 51/199 privind securitatea națională a României prin prisma motivelor invocate de autorul excepției, constatăm că, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și în conformitate cu jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, textul criticat nu încalcă nicio dispoziție constituțională, iar drepturile fundamentale sunt protejate printr-o serie de garanții care exclud prezența caracterului arbitrar al eventualelor măsuri intruzive”, consideră Livia Stanciu.

„Nu este competența Curții Constitutionale să definească noțiunea de securitate națională (…) și nici dacă, într-un caz concret, există o amenințare la adresa securității naționale”, mai spune judecătoarea.

În sprijinul afirmației sale, ea invocă prevederile legale care stabilesc condițiile în care se autorizează activitățile specifice de culegere de informații și arată că „judecătorul cauzei se bucură de deplinătate de jurisdicție, putând admite sau respinge propunerea, motivat”.

„Revine astfel judecătorului cauzei să interpreteze textul legal și să determine dacă, în cazul concret, sunt îndeplinite condițiile privind amenințarea la adresa securității naționale, dacă vătămarea drepturilor și libertăților cetățenilor este aptă să constituie, în circumstanțele concrete, o astfel de amenințare, dacă este atins caracterul grav al vătămării cerut de lege, precum și subiectele căreia i se aplică, prin raportare la materia în care se solicită autorizarea măsurilor ce constituie ingerințe în viața privată și prin raportare la metodele în continuă evoluție prin care se poate aduce atingere securității naționale.

O altfel de interpretare a normelor ar pune judecătorul constituțional în situația de a se subroga competențelor instanțelor judecătorești și de a interpreta circumstanțele concrete ale unei cauze deduse judecății, aspect ce depășește limitele controlului de constituționalitate”, a mai menționat Livia Stanciu.