Când Vladimir Putin a fost numit prim-ministru, în august 1999, mulţi credeau că puţin cunoscutul şef al serviciilor de informaţii va continua reformele democratice începute în anii post-sovietici. 20 de ani mai târziu, el conduce fără să împartă puterea şi pare a fi determinat să continue la fel.
O analiză France Presse a celor 20 de ani de putere deţinută de numărul 1 de la Kremlin, Vladimir Putin.
În ultimele săptămâni, refuzul autorităţilor de a lăsa opoziţia să se prezinte la alegerile municipale organizate în mai multe mari oraşe, Moscova în frunte, precum şi represiunea poliţistă a celor care au protestat împotriva acestei politici, nu lasă vreun dubiu că Vladimir Putin va schimba ceva din atitudinea sa.
După ce a marginalizat minuţios toate vocile critice, fostul agent KGB, în vârstă de 66 de ani, nu intenţionează să ofere opoziţiei vreo putere. Constituţia nu îi permite să candideze pentru un nou mandat, în 2024.
Primul preşedinte al Federaţiei Ruse, Boris Elțîn anunţa pe 9 august 1999 că îl numeşte pe directorul FSB, moştenitorul KGB-ului sovietic, la şefia guvernului.
Comentatorii vedeau în el un reprezentant al serviciilor de informaţii capabil să pună capăt instabilităţii politice şi problemelor din Caucaz dar şi un eficace om de stat care a fost ales de clanul Elţîn pentru a menţine Rusia pe calea economiei de piaţă.
Un jurnalist de la televiziunea publică, Nikolaï Svanidzé, intervievat de France Presse, îşi aminteşte că în primii ani în fruntea Kremlinului, Vladimir Putin era un «agreabil partener de conversaţie, natural, dotat cu un sens al umorului. După 20 de ani de putere fără limită, înconjurat de adulatori, ceea ce este de altfel inevitabil într-un regim autoritar, cu siguranţă Putin s-a schimbat şi nu în sensul cel bun».
La început, premierul Putin se arata relativ tolerant şi dispus să aibă bune relaţii cu Occidentul. Cultivă în acelaşi timp imaginea unui dur şi lansează un nou război cu Cecenia, soclu al popularităţii sale care îi va permite să fie ales preşedinte în 2000, cu 53% din voturi.
Datorită manei petroliere abundente, primul deceniu la putere este marcat printr-o creştere a nivelului de viaţă al ruşilor şi o consolidare a statului, slăbit după căderea URSS în timp ce media era acaparată de ambiţioşi oligarhi.
Un politolog rus citat de France Presse susţine că «Putin de astăzi nu este cel de la începutul anilor 2000: din liberal a devenit conservator. O evoluţie ce a fost declanşată de decepţia avută faţă de Occidentali».
Un punct important a însemnat 2004 – odată cu «revoluţia portocalie» care a dus la alegerea în Ucraina a unui preşedinte pro-occident şi pe care Kremlin l-a perceput ca o ingerinţă a vestului în spaţiul său.
Iar de atunci, crizele s-au tot multiplicat: războiul din Georgia în 2008, intervenţia occidentală în Libia în 2011, văzută ca o trădare de către Moscova care îl susţine pe Bashar al Assad în Siria, criza ucraineană din 2014 cu anexarea Crimeei iar apoi conflictul din Est între forţele de la Kiev şi separatiştii proruşi.
«Conflictul cu Occidentul l-a transformat pe Putin într-un reacţionar», consideră un editorialist politic citat de AFP.
În plan intern, a apărat valorile tradiţionale conservatoare propovăduite de biserica ortodoxă, în defavoarea «decadenţei occidentale» în timp a limitat libertăţile publice în numele ordinii şi a stabilităţii.
Apropierea de sfârşitul mandatului permite clasei politice ruse să se întrebe care sunt intenţiile sale. Să redevină premier, aşa cum a fost cazul între 2008 şi 2012? Va desemna un succesor aşa cum Boris Elţîn a făcut-o în 1999? Îşi va atribui o funcţie onorifică ce îi va permite să deţină în continuare frâiele ţării, aşa cum s-a întâmplat în Kazahstanul vecin?
Întrebările se pun cu atât mai mult cu cât popularitatea sa, stratosferică după anexarea Crimeei, a scăzut de la anunţul făcut acum un an, privind o impopulară reformă a pensiilor, greu de acceptat de o populaţie cu venituri foarte mici şi în scădere continuă de cinci ani.
Experţii sunt de părere că Vladimir Putin şi anturajul său caută orice mijloc posibil pentru a nu pleca de la putere.
Dar, Vladimir Putin, rămâne departe de recordurile de longevitate politică atinse de Fidel Castro, pentru ca să luăm doar un singur exemplu, care, venit la putere în 1959, a cedat preşedinţia cubaneză fratelui său, Raul, după 49 de ani petrecuţi în fruntea ţării.
