Ultimele analize cantitative referitoare la ecosistemul startup din România reflectă faptul că fondatorii sunt mai degrabă „antreprenori din necesitate”, nu „antreprenori din oportunitate”.
Conform raportului Băncii Mondiale din 2022 intitulat Entrepreneurship Ecosystem Diagnostic, România are una dintre cele mai micii proporții ale firmelor care pot atinge o creștere rapidă și inovează: proporția firmelor cu creștere rapidă este de aproximativ 3% în timp ce în țările partenere media ajunge la 11.4%.
În ciuda gradului ridicat de fragmentare al finanțării disponibile, ecosistemele regionale sunt concentrate în câteva zone metropolitane, în timp ce majoritatea județelor nu au o proporție mare a firmelor care oferă servicii digitale sau servicii bazate pe cunoaștere.
Mai mult decât atât, majoritatea startup-urilor din tehnologie nu se consideră inovative: 67% nu se consideră inovative și ai puțin de 20% dezvoltă tehnologii sau procese noi pe piață pentru piețele naționale sau internaționale. Mai mult decât atât, trei din zece afaceri au fost create deoarece antreprenorii nu aveau alte oportunități pe piața muncii.
În general, starturile cu potențial își bazează finanțarea pe capital de risc, iar unele startup-uri beneficiază de investiții de acest tip. Conform datelor How to Web, în 2020, majoritatea covârșitoare a capitalului a fost investită în runde de seed – un total de 21,87 milioane de euro din totalul de 30,4 milioane de euro investiți anul trecut, adică 72%.
Studiul arată că finanțarea privată este concentrată pe acele firme care reușesc să ajungă la un produs, iar rundele de investiții sunt menite doar să le ajute să finalizeze produsul și să-și definească strategia de marketizare. Într-adevăr și raportul Băncii Mondiale arată că economiile personale sau resursele proprii sunt principala sursă de finanțare pentru etapele inițiale de dezvoltare atât ale startup-urilor tehnologice.
Ce observăm de aici? Pare să existe o discrepanță între percepția antreprenorilor români din zona tehnologiei și realitatea industriei IT având în vedere că ea reprezintă 30% din soldul balanței comerciale de servicii. Democratizarea accesului la date este necesară pentru a determina în mod precis ce parte din acești 30% este reprezentată de startup-uri și IMM-uri.
Internaționalizarea universităților și institutelor CDI
Dacă vorbim despre dimensiunea internaționalizării, chiar dacă ea poate comprima mai multe elemente, procesul implică doar două direcții majore: internaționalizarea actului didactic și a cercetării. Pentru primul element, ultimele date disponibile indică faptul că România înregistrează o creștere de 74%, de la 15.538 de studenți internaționali în 2009/2010 la 27.048 în 2018/2019.
Ultimele date clare disponibile arată că proporția studenților internaționali raportată la numărul total al studenților este de aproximativ 5.5%. Majoritatea studenților vin din Israel, Moldova, Tunisia, Siria, Maroc, Liban, Albania, Iordania și Iran.
În aceste condiții, ne putem întreba de ce regional, din regiunea Balcanilor de Vest, nu atragem o proporție mai mare de studenți? Este posibil ca cel puțin într-o primă etapă să facilităm procesul de recrutare al studenților care provin din statele candidate ale UE prin simplificarea procedurilor administrative necesare înscrierii la universități din România?
În plus, internaționalizarea materialelor educaționale devine esențială în contextul apariției ChatGPT și altor modele de AI. Nu este o surpriză că universitățile de top din lume au identificat câteva strategii pentru a obține rezultate remarcabile în educație. Printre acestea se numără furnizarea unui volum considerabil de informații de calitate pentru toți studenții, indiferent de nivelul lor de pregătire, și utilizarea evaluării pe baza curbei lui Gauss, care ajută la stabilirea așteptărilor profesorilor.
Pentru cel de-al doilea element al internaționalizării, cel al cercetării, situația este complexă pentru că sistemul CDI este slab finanțat. Așa cum menționează și raportul PSF, accesul la resurse este principalul obstacol în calea internaționalizării. Participarea actorilor CDI în finanțarea obținută din surse UE este limitată, dar rata de succes a aplicanților este relativ ridicată.
Astfel, cu toate că foarte puține propunere de proiecte au fost depuse pentru Horizon 2020, rata generală de succes a propunerilor românești este deosebit de mare, chiar la egalitate cu media UE. Mai mult decât atât, universitățile sunt relativ performante în competiția pentru Horizon: au primit 20% din totalul fondurilor H2020 alocate României între 2014-2020.
IMM-uri digitale
Comisia Europeană a emis în 2023 primul raport privind programul Digital Decade instituit la nivelul UE în 14 decembrie 2022, document care stabilește diverse target-uri pentru anul 2030. Programul este un mix de colaborare între statele membre și UE bazat atât pe un mecanism de supraveghere, cât și pe un mecanism de finanțare.
Una dintre principalele provocări ale economiei românești este nivelul mic de digitalizare la nivelul IMM-urilor. Conform raportului DESI, ponderea IMM-urilor care utilizează aplicații digitale este de doar 22%, în timp ce 17% partajează informații electronic.
România ocupă ultimul loc, iar targetul stabilit pentru 2030 amplifică decalajul: 90% dintre IMM-uri trebuie să ajungă la un nivel de bază de intensitate digitală până în 2030. Pe lângă obstacolele pe care ele resimt antreprenorii din startup-uri de cele mai multe ori referitoare la comercializarea produselor lor, nivelul educației digitale și înțelegerea modului în care tehnologii precum Big Data, IoT, Machine Learning ajută procesul de management rămân esențiale.
Finanțarea prin PNNR a programelor de formare profesională digitală pentru specialiștii din IMM-uri rămâne, de asemenea, esențială, la fel ca și programele de studii specializate în tehnologii digitale la intersecția dintre Business și Data Science.
Extinderea UE: o oportunitate economică și culturală pentru Centrul și Estul Europei
Multe dintre discuțiile despre extinderea UE se concentrează pe problemele de rang înalt: migrație, agricultură, buget sau statul de drept. Ecosistemul inovației din UE este cel puțin pentru un moment o prioritate secundară dat fiind gradul ridicat de fragmentare între competențele statelor membre și ale UE, dar și gradul de fragmentare la nivelul actorilor CDI.
Polish Economic Institute prezintă în raportul The Big Bang Enlargement: 20 Years of Central Europe’s Membership in the EU (2024) că cel puțin pentru domeniul CDI progresul nu este suficient: participarea CEE la cercetarea europeană este în strânsă corelație cu mai puțin de 5% din fondurile europene mergând către țările din această zonă.
Totuși, nu ne concentrăm aproape deloc pe beneficiile pe care le-au adus valurile anterioare de aderare pentru UE și pentru fiecare stat membru, beneficii ale pieței unice: influxul de investiții străine directe sau integrarea în lanțurile globale de aprovizionare. Analiza contrafactuală a Polish Economic Institute arată ce s-ar fi întâmplat cu cele opt state care au aderat la UE în 2004: PIB-ul real pe cap de locuitor este cu 27% mai mare decât ar fi fost dacă cele opt state nu s-ar fi alăturat UE.
Chiar dacă domeniul CDI este sub semnul fragmentării, România, ca membru al UE, a beneficiat de programe europene precum Erasmus și Horizon, care au avut un impact pozitiv asupra educației și inovării. Implicarea tinerilor în educație și a actorilor din domeniul CDI în activități de cercetare intensă reprezintă cheia pentru creșterea competitivității UE și singura modalitate prin care aceasta poate să rămână relevantă pe plan global.
În 2004 și 2007, Uniunea Europeană s-a extins masiv, iar România este doar unul dintre statele care a avut ocazia să fie parte a proiectului european. În 2016, UE a pierdut un membru și în ciuda acestui fapt procesul de extindere nu a luat avânt din nou.
Procesul de aderare este un proces birocratic lung în care, pentru a adera, statele candidate sau statele potențial candidate trebuie să îndeplinească standarde serioase, atât la nivelul administrației publice, cât și la nivelul domeniilor de competență exclusivă precum comerțul sau competiția. Mai mult decât atât, toate statele trebuie să fie de acord să deschidă negocierile formale de aderare, în mod unanim.
Chiar dacă pentru ultimii ani, politica de extindere a UE era o prioritate mai degrabă secundară, invazia împotriva Ucrainei a accelerat brusc procesul birocratic și mult așteptata unanimitate a apărut. În prezent, există nouă state care sunt implicate în procesul de aderare la UE. Statele din Balcanii de Vest, (Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Macedonia de Nord și Serbia) aflate în imediata vecinătate a României, Georgia și Moldova care au situații aparte fiind foste teritorii sovietice în care politica internă poate înclina balanța către tendințe pro-Rusia, Ucraina care reprezintă cel mai special caz și, nu în ultimul rând, Turcia care are procesul de aderare blocat din 2018.
Pe lângă competențele exclusive stabilite prin Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, aceste domenii în care doar UE poate să legifereze și adopte acte obligatorii, există și competențele partajate, adică acele competențe pentru care statele membre pot legifera atunci când UE decide să nu o facă. Astfel, domenii precum energia, agricultura, mediul, unele elemente de sănătate publică sau cercetarea și dezvoltarea tehnologică nu sunt încă sub incidența umbrelei exclusive ale UE.
Cel puțin până la realizarea următorului tratat al UE, situație benefică sau nefavorabilă progresului economic, statele membre își pot exercita propriile competențe în aceste arii, iar negocierile la nivel birocratic sunt specifice UE: sunt profunde, lungi și implică mai multe straturi de instituții și proceduri. Dacă pandemia Covid-19 a demonstrat nevoia unei centralizării la nivel european pentru domeniul sănătății, spre exemplu, rămâne de văzut în următorii ani.
O dată cu extinderea UE, fixată de președintele Consiliului European, Charles Michel, pentru anul 2030 care afirmă convingerea sa fermă că UE trebuie să fie pregătită pentru extindere, este foarte probabil să asistăm și la realizarea unui nou tratat. Acest tratat va aduce modificări la nivelul acestor competențe similar cu cele aduse de Tratatul de la Lisabona din 2007, care a precedat valul de aderare prin care România a devenit stat membru al UE.
Mai mult decât atât, stabilite prin tratat, există și competențele denumite de sprijin în care UE poate doar interveni pentru suport și coordonare în acțiunile statelor membre. Aici avem domenii precum industria, cultura, turismul, dar și educația, formarea profesională, tineretul și sportul. Cu toate că obiectivele UE sunt orientate către o integrare mai profundă și extindere până în 2030, alegerile europene din 2024 marchează un moment în care Europa își transformă identitatea generațională de la un an la altul.
Ce este cu adevărat interesant la ecosistemul cercetării și inovării europene este că, în fapt, acesta este mai mult sub umbrela legislativă a statelor membre decât a UE: cercetarea, dezvoltarea și inovarea (CDI) sunt competențe partajate în care statele membre decid și implementează politica publică, iar pentru educație, formare, tineret și sport UE poate oferi doar sprijin.
Astfel, se pare că statele membre dețin un grad mai mare de aplicabilitate în ariile în care tinerii sunt implicați. Totuși, trebuie să amintim cele mai importante programe europene directe de finanțare: programul Erasmus, în realitate, cel mai de succes program al Comisiei Europene cu aproximativ 12 milioane de studenți participanți în cei 36 de ani de existență și programul Horizon care își are începuturile în 1984 și finanțează cercetarea și inovația.
Pentru domeniul CDI putem aminti și alte programe cu finanțare directă, precum programul COSME sau Digital Europe Programme. Chiar dacă aparent finanțarea este un mix, responsabilitatea principală pentru politica publică care afectează în primul rând tinerii revine statelor membre. Gradul de fragmentare la nivelul politicii publice nu se reflectă doar generațional, ci și administrativ la nivelul actorilor responsabili de implementare: în România, universitățile sunt tradițional orientate către educație și formare (arie unde UE poate oferi doar sprijin).
Majoritatea universităților parcurg un proces de re-orientare către CDI, în timp ce institutele de cercetare fac eforturi să rămână funcționale în condiții de finanțare insuficientă și lipsă de capital uman. Alături de universități, IMM-urile și startup-urile, sunt în principal responsabile de CDI. Într-adevăr, în alte state europene ecosistemul inovației este conectat prin diferite structuri, fie ele hub-uri, fie science parks, fie centre de excelență.
Având în vedere că România acum începe formarea acestor structuri, multe dintre politicile actuale de cercetare din România vor facilita colaborarea în ecosistemul de inovație fie că vorbim despre fuziunea institutelor de cercetare cu universităților sau finanțarea directă a proiectelor care vizează crearea centrelor de excelență.
*
Vasile Alecsandru Strat este conferențiar universitar doctor în cadrul Departamentului de Statistică și econometrie al Facultății de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din academia de studii economice București, ocupând în același timp și poziția de Decan al Bucharest Business School, structură ASE specializată în programe de MBA.
***
Urmărește-ne pe Google News
