Valentin Naumescu / Vizita în SUA între rachetele Patriot, opțiunea pro-americană a României și garanțiile de securitate americane

Puncte cheie:

• Pe 20 aprilie a.c., șeful Statului Major anunţa, în conferinţă de presă, că România intenţionează să cumpere rachete americane Patriot¹, procedurile şi termenii contractuali nefiind încă definitivaţi. Anunțul a produs, se pare, nemulţumirea liderului PSD Liviu Dragnea, contrariat de anunțul public (prea timpuriu, din câte înțelegem) al înaltului oficial militar guvernamental. Cel puţin aşa a relatat presa zilei, așa cum se vede în articolul citat. Ulterior, s-a aşternut tăcerea asupra acestui subiect;

• Nu doresc să leg această informație de vizita prezidenţială în Statele Unite, dar nici nu pot să fac abstracţie de ea, în definirea contextului politic bilateral mai larg al vizitei. Observ însă că, înainte chiar de a vizita Europa pentru prima dată în calitate oficială, președintele Donald Trump a vizitat Arabia Saudită, pe care a lăudat-o îndelung, și unde a anunțat contracte de sute de miliarde de dolari pentru vânzări de armament american, repetând formulele “jobs, jobs, jobs” și „thank you, thank you, thank you”. Să ne înțelegem, nu e nimic condamnabil într-un asemenea interes al președintelui Statelor Unite, de a alimenta cu contracte industria de armament americană, deși uneori trebuie să te mai și gândești, ca superputere cu responsabilităţi globale, pe mâinile cui dai armele și dacă nu cumva acestea vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fie folosite, mai ales într-o regiune tensionată ca Orientul Mijlociu;

• Pornind de la lucrurile simple, elementare, spre cele mai sofisticate, să spunem de la început și fără rezerve că vizita prezidențială în Statele Unite este, incontestabil, un moment important și pozitiv în relațiile bilaterale româno-americane;

• Aspectele esențiale ale vizitei, dincolo de orice speculaţii, mai mult sau mai puţin evidente în contextul actual, sunt cele legate de importanța fundamentală pentru România a parteneriatului strategic cu Statele Unite (simplu spus, “opțiunea pro-americană” a României, nepusă la îndoială în viața politică și în societatea civilă, în ultimii 20 de ani) și totodată de garanțiile de securitate americane pentru România, formalizate prin art. 5 al Tratatului NATO dar reiterate prin formele strânse de colaborare pe linie de securitate între Statele Unite și România;

• Cea mai mare greșeală ar fi acum legarea acestei vizite de o ipotetică alegere între Statele Unite și Germania (UE), greșeală pe care văd că o face chiar și un fost premier al României, intenționat sau nu, provocator sau nu;

• România va trebui să rămână sau, după caz, să devină profund apropiată și de Statele Unite, și de Germania, întrucât cele două opțiuni strategice esențiale ale statului român, cea pro-atlantistă (NATO, SUA) și cea pro-europeană (UE, Germania) sunt inseparabile și complementare, indiferent de momentul actual slab al relației președintelui Donald Trump cu liderii Uniunii Europene;

• America este categoric mai mult decât Donald Trump. Este și va rămâne prima mare putere a lumii, pe orice plan al discuției, precum şi o națiune incredibil de creativă și de energică, iar aceste virtuţi vor persista dincolo de orizontul de timp al președinției actuale. Cu riscul de a-i deranja pe cei care încă mai compară (inutil) valențele opțiunii pro-atlantiste cu cele ale opțiunii pro-europene, voi spune că pentru România, și poate pentru întreaga regiune a Europei Centrale, garanțiile de securitate americane sunt vitale și sunt oricând preferabile oricărei ipotetice alternative europene. În secolul XX, Statele Unite s-au dovedit singura mare putere a lumii dispusă şi capabilă să respecte garanţiile de securitate acordate aliaţilor săi (toate celelalte „garanţii” au eşuat în perioade de crize);

• Revizionismul european, în sensul pe care îl înțeleg țări precum Rusia sau Ungaria, cu toate riscurile regionale care decurg din contestarea ordinii europene actuale, este un alt proces coroziv pe care trebuie să îl avem serios în vedere, față de care alianța cu Statele Unite este probabil cea mai bună măsură de protecție, în prezent și în viitor;

• România este una din foarte puţinele ţări europene care respectă, la limită, cei 2% acordaţi Apărării, chiar dacă înţelegem că nu e vorba de alocarea directă, ci de bugetul consolidat (incluzând şi creditele care se vor lua pentru achiziţii);

• Din toate aceste perspective, enunțate mai sus, ca și din altele, nerostite aici, vizita prezidențială în Statele Unite este cu adevărat importantă și ar putea da curând (mai precis vineri, 9 iunie), prin vocea președintelui american, reasigurarea privind respectarea garanțiilor de securitate acordate României de Statele Unite. Un obiectiv mai important decât acesta, în contextul fluid și primejdios în care ne aflăm, nu poate exista. Pentru confirmarea unui asemenea obiectiv fundamental al politicii externe a oricărui stat, este limpede că orice altă speculație contractuală devine secundară ca miză și, desigur, acceptabilă;

• Poate că, tactic și diplomatic vorbind, șeful Statului Major a cam stricat, fără să vrea, ordinea pașilor în pregătirea vizitei (presupunem că achiziționarea rachetelor Patriot nu trebuia anunțată public atunci), devoalând prematur perspectiva unui important contract de apărare al României, dar, dacă totul se termină cu bine, haideți să fim pregătiți să salutăm cum se cuvine, la sfârșitul săptămânii, un posibil succes major al politicii externe și de securitate a României. Cu sau fără rachetele Patriot.

*

Riscul deloc neglijabil, în contextul internațional binecunoscut, dar mai ales greșeala “otrăvită” care pândește acum, și pe care unii s-au grăbit deja să o facă, afirmând recent că Președintele Iohannis va trebui să aleagă între Statele Unite și Germania, este să se contrapună opțiunea pro-atlantistă a României (NATO, SUA) cu cea pro-europeană (UE, Germania). Nimic mai eronat și mai periculos decât o asemenea alegație. Ambele opțiuni sunt esențiale pentru viitorul României iar lipsirea de oricare dintre cele două dimensiuni strategice ne-ar putea aduce prejudicii semnificative. Din fericire, nu este cazul unei asemenea alegeri.

În primul rând, este greșit și futil pentru că nici cele două mari puteri nu iau în calcul, de fapt, o asemenea ipotetică alegere, adică scenariul radical, ruptura completă și definitivă. De ce ar lua-o România sau orice alt stat din Europa? Dincolo de relațiile la vârf dintre Washington și Berlin, foarte schimbătoare după cum vom vedea în anii următori, în ambele sensuri, legăturile între cele două economii și societăți sunt atât de adânci și de substanțiale încât vor face imposibilă ruptura alianței SUA-Uniunea Europeană, oricât s-ar bucura unii de la Răsărit să vadă încrederea reciprocă știrbită, pe cele două maluri ale Atlanticului.

Faptul că Președintele Trump are deocamdată o receptare proastă în Europa (și chiar în Statele Unite, unde cota lui de suport public este puțin peste 41%, cu 5 puncte procentuale sub votul popular pe care l-a primit pe 8 noiembrie 2016, de 46,1%) e una, iar opțiunea strategică de păstrare a relației transatlantice e cu totul altceva. Da, Donald Trump este lipsit de cultură istorică și politică, neînţelegând NATO dincolo de considerentele contabile ale unei afaceri, așa cum am afirmat săptămâna trecută, opinie pe care mi-o mențin integral, dar securitatea europeană este de neconceput în absența Statelor Unite. Da, Donald Trump a afectat profund încrederea europenilor în NATO prin viziunea sa limitată, așa cum a constatat ulterior și analistul Edward Lucas², dar America este mult mai mult decât Donald Trump și va rămâne prima mare putere a lumii, singura pe care, realist vorbind, o țară cum este România s-ar putea baza în domeniul securității militare propriu-zise.

Vizita președintelui Iohannis în Statele Unite este aşadar binevenită din cel puțin trei perspective ale relațiilor internaționale și geopolitice: bilaterală, europeană și regională.

Pe plan bilateral, România avea mare nevoie acum de o reconfirmare a „parteneriatului strategic consolidat” (pentru secolul XXI), așa cum se numește oficial din 2011, în relația noastră cu Statele Unite, practic cu noua administrație de la Washington. Este momentul potrivit să ne facem cunoscute argumentele în Biroul Oval, într-un context destul de confuz al scenei internaționale. Măcar prin viu grai dacă nu prin lecturi și prin înţelegere istorică şi culturală aprofundată, Președintelui Trump trebuie să i se explice, scurt și concis, valențele relației americano-române și deschiderea geostrategică valoroasă pe care Statele Unite o pot menține, de la Marea Neagră, spre Orientul Mijlociu, în condițiile în care, așa cum ne-a informat zilele trecute consilierul prezidențial de securitate națională de la București, ar exista o „axă Rusia-Turcia-Iran”³ care complică lucrurile în vecinătatea sudică. Deci, minutele pe care Klaus Iohannis le va avea la dispoziție pentru a pleda cauza României în fața lui Donald Trump sunt extrem de prețioase și trebuie fructificate la maxim.

Pe plan european, invitarea Președintelui României între primii patru lideri naționali din Uniunea Europeană care merg la Casa Albă, după inaugurarea noii administrații, este o binevenită recunoaștere, chiar dacă simbolică, a statutului țării noastre în ansamblul relațiilor de politică externă ale Americii pe continentul european. Lucrul acesta va conta inclusiv în Uniunea Europeană, indirect, în contextul discuțiilor privind nucleul și periferia integrării europene. O țară în care Statele Unite au un picior de pod important în Europa, iar lucrul acesta este vizibil, nu va putea lipsi din nucleul Uniunii reformate care se prefigurează. Influența americană este importantă, prin numeroasele ei extensii şi ramificaţii, și are un impact inclusiv asupra relațiilor României cu marile puteri vest-europene, indiferent că ne referim la Marea Britanie, Germania sau Franța. „Cota” României ar avea astfel de câștigat.

În fine, pe plan regional, reconfirmarea garanțiilor americane și a parteneriatului strategic ar descuraja sau cel puțin ar face inutilă orice tentativă politico-diplomatică a Ungariei de a redeschide subiecte istorice, în preajma Centenarului. Circula în presa maghiară, imediat după alegerile americane din 8 noiembrie, ideea că Viktor Orbán va încerca să fie primul lider din regiune la Casa Albă, pe motivul că l-a susținut public pe Donald Trump în campania electorală, și că, mai în glumă, mai în serios, se va vehicula mesajul „Make Hungary Great Again”. Bravo așadar tuturor celor din instituțiile românești care au lucrat pentru promptitudinea acestei vizite! După cum am văzut recent, există în guvernarea de la Budapesta tentația de a cere „reparații morale, dacă nu materiale, pentru cea mai mare nedreptate din istoria lumii”⁴, cu referire la Trianon, iar poziția solidă a marilor puteri occidentale pe acest subiect ar fi absolut reconfortantă. Căci de a Rusiei nu putem fi siguri. Nu știu cum se vede de la București acest posibil impact regional (pozitiv), dar de la Cluj importanța temei începe să se vadă din ce în ce mai pregnant. Un punct de vedere clarificator al Americii și al marilor puteri din Vest asupra subiectului ordinii europene de după Primul Război Mondial, mai ales în contextul apropierii lui 2018, ar fi de asemenea binevenit.

Peste câteva zile, vom vedea câte din așteptările noastre se vor confirma. Probabil, se va pune din nou chestiunea ridicării vizelor, chiar dacă nu mă aştept la anunţuri spectaculoase pe termen scurt. Statele Unite au nu numai o nouă conducere politică, dar și, se pare, o nouă paradigmă, o nouă viziune asupra relațiilor cu lumea și cu Europa. Nu e o simplă alternanță la guvernare, între democrați și republicani. Uniunea Europeană, la rândul ei, se va reforma. Rusia pândește orice fisură, pentru a o specula în favoarea ei, destabilizând ordinea europeană și globală liberală. China este departe, la propriu și la figurat, în principiu o susținătoare direct interesată a viziunii globaliste și a stabilității statelor suverane, dar totuși neangajată în politica de pe continent. Vecinătăţile estică şi sudică ale Uniunii Europene nu arată deloc bine. Statele Unite și Germania vor rămâne în aceste condiţii nesigure reperele majore de ancorare a României în sistemul relațiilor internaționale. De calitatea relațiilor bilaterale cu Washingtonul și Berlinul va depinde mult din viitorul generației noastre și a celei care va urma.

Oricum am lua lucrurile, că ne place sau nu stilistica (și nu numai) Președintelui Trump, relația cu Statele Unite rămâne pentru noi esențială și vom continua să o privim cu aceiași ochi, dându-i importanța cuvenită, la 20 de ani de când Bill Clinton oferea României, cu ocazia vizitei sale din iulie 1997, proiectul Parteneriatului Strategic SUA-România. Multe s-au întâmplat de atunci, dar ar fi corect, cred, să recunoaștem că opțiunea pro-americană (mai târziu, “pro-atlantistă”) a rămas și astăzi, alături de opțiunea pro-europeană, piatra de temelie a consensului politic național al României, atât cât mai putem vorbi de consens şi de valori larg acceptate în politica noastră.

Liberali sau iliberali, progresiști sau conservatori, globaliști sau protecționiști, sper să putem rămâne suficient de înțelepți politic și de solidari ca națiune și ca societate încât să înțelegem că avem nevoie de ambele componente ale binomului euro-atlantic, de ambii piloni ai Occidentului, iar pierderea oricăreia dintre ele ar afecta grav perspectivele de securitate și dezvoltare ale regiunii în care ne aflăm.