Valentin Naumescu / Planul Macron şi capcanele „Europei cu mai multe viteze”

Puncte cheie:

• Tânărul şi (poate prea) ambiţiosul preşedinte francez a „furat startul” reformei Uniunii Europene, profitând cu abilitate şi şarm comunicaţional de spaţiul liber de manevră de care dispune până în decembrie, creat de negocierile complicate pentru formarea guvernului de coaliţie din Germania şi de limitările politice temporare ale cancelarului în exerciţiu, Angela Merkel;

• Macron a dorit astfel să se profileze ca principala voce şi principalul lider care imprimă direcţia „refondării” Uniunii Europene (cum îi place să spună), mişcare spectaculoasă dar şi teribil de riscantă în acelaşi timp, care îl propulsează la o altitudine ameţitoare, de la care deznodământul proiectului şi viziunii sale atât de avântate, de transformare radicală a Uniunii Europene, nu mai poate fi decât ori un salt fabulos înainte, ori o cădere dezastruoasă;

• Din informaţiile care circulă pe diferite canale, faimosul discurs de la Universitatea Sorbona¹ nu a fost agreat în totalitate în cercurile politico-diplomatice de la Berlin (Ministerul de Externe, Cancelarie, Parlament), aşa-zisul „Plan Macron” lansat cu mai bine de o lună în urmă conţinând atât puncte care nu fuseseră convenite cu Germania, cât şi puncte care fuseseră discutate altfel între Berlin şi Paris, în special cele legate de guvernarea Zonei Euro, de taxarea tranzacțiilor financiare şi de unificarea politicii fiscale a statelor care utilizează moneda comună;

• Angela Merkel tace tactic, sub pretextul rezonabil că nu a fost încă învestită cancelar de către noul Bundestag, pentru al patrulea mandat, lăsându-l pe un Macron cu 24 de ani mai tânăr să zburde zglobiu pe dealurile şi câmpiile Europei, promovându-şi cu impetuozitatea specifică vârstei, nivelului uriaș de ambiţie dar şi lipsei sale evidente de experienţă politică, propria viziune asupra viitorului Uniunii Europene;

• Chiar dacă Merkel începe să fie criticată în Germania pentru tăcerea prelungită faţă de Planul Macron, aş sugera să vedem şi dimensiunea tactică a acestei expectative, care, fără a presupune intrarea în conflict direct cu Macron, înseamnă totuşi că îl lasă pe acesta să-şi consume energia începutului de mandat şi să-şi epuizeze arsenalul argumentativ, expunându-se în acelaşi timp de unul singur tuturor criticilor şi contra-argumentelor, urmând ca din decembrie-ianuarie Merkel să reintre puternic în joc, relegitimată în funcţia de cancelar şi „călare” pe un guvern proeuropean proaspăt, ne-erodat, în timp ce Macron a coborât deja, în doar şase luni de la alegeri, de la 70% spre puţin peste 30% rată de susţinere în Franţa;

• Aşa-zisul „Plan Macron”, de fapt, nu există. Este doar un discurs spumos care se prezintă publicului european ca o colecţie neierarhizată de idei disparate şi frânturi de perspective (economice, politice, sociale, cultural-academice etc.), unele acceptabile până la un punct, altele idealiste şi iluzorii, unele realiste, altele cam aventuroase şi puţin fezabile. În fine, toate aceste idei sunt puse sub acoperişul a două axe fundamentale. Pe de o parte, se vede convingerea pentru „flexibilitatea” Uniunii Europene, tradusă prin integrarea diferenţiată şi oficializarea Europei cu mai multe viteze, fiind vorba, în esenţă, de un nucleu dur care abandonează practic grupul îndărătnic al Europei Centrale şi porneşte cu mare viteză în propria barcă a integrării. Pe de altă parte, se deslușește la orizont „guvernarea politică centralizată a Zonei Euro”, în perspectivă cu un guvern propriu, buget propriu, parlament propriu şi ministru de Finanţe al Zonei Euro, cu taxarea tranzacţiilor financiare dar mai ales cu unificarea nivelului de impozitare în Zona Euro, ceea ce ar lăsa, de exemplu, Germania fără pârghia unei politici fiscale naţionale, o schimbare istorică, pe care Berlinul nu pare deocamdată pregătit să o accepte;

• Prin vocea unor parlamentari germani de culori diferite, Berlinul transmite iritat că Parisul trebuie mai întâi să-şi facă ordine în propria economie și în propriile cheltuieli bugetare şi să-şi ajusteze deficitul care depăşeşte an de an limitele admise de Tratatele în vigoare, crescându-şi substanţial competitivitatea, şi abia apoi să dea lecţii de reformă Germaniei și întregii Uniuni;

• Discursul lui Macron de la Sorbona vine totodată în totală şi evidentă contradicţie cu discursul lui Juncker despre starea Uniunii Europene, primul sugerând „Europa cu mai multe viteze”, cu care Germania ar fi de acord până la un punct, în timp ce al doilea „mai multă Europă pentru toate statele membre”, adică adâncirea integrării la nivelul UE27, o viziune din păcate idilică şi lipsită de şanse în contextul actual, ce pare doar să anunţe pensionarea lui Juncker peste doi ani, în aplauzele îngăduitoare ale noii generaţii politice europene;

• Ambele viziuni sunt însă exagerate şi nerealiste, dar în sensuri contrare. Atât ruperea Uniunii în mai multe grupuri care ar alege niveluri diferite de integrare (Vestul, respectiv Europa Centrală), cât şi viziunea voit superoptimistă a lui Juncker, aproape teatralizată, se descalifică în fața realităților. Niciuna nu corespunde pe deplin posibilităţilor şi limitelor de funcţionare ale Uniunii cu 27 de state membre;

• O arhitectură instituţională şi politică prea laxă, care ar permite apariţia unor grupuri aproape detaşate unul de celălalt (pe de o parte, Zona Euro superintegrată şi, pe de altă parte, periferia economică răsăriteană, scufundată în „suveranism”, naţionalism şi protecţionism), ar duce de facto, mai devreme sau mai târziu, la încetarea existenţei unei Uniuni, în adevăratul sens al cuvântului, după cum este la fel de limpede că federalizarea Uniunii Europene este o himeră, mai ales după lecţia dură dată de eşecul Tratatului Constituţional, în referendumurile din Olanda şi Franţa, în 2005, sau chiar de rezultatele alegerilor parlamentare din 2017;

• În aceste condiţii, România pare prinsă între Planul Macron, care nu o avantajează în totalitate, şi viziunea naţionalist-suveranistă a Europei Centrale (cel puţin a Ungariei, Poloniei şi Cehiei), la care s-ar putea adăuga curând Austria, neputând nici accede în nucleul dur al Zonei Euro dar neputând accepta nici viziunea retrogradă, de periferie a imperiului, care ridică garduri și glorifică abordările identitare, specifică regimurilor Kaczyński şi Orbán;

• Citind cu atenţie „ofertele” viziunilor europene contradictorii de la Paris şi Budapesta, să admitem totuşi că speranţa României este ca Germania, odată revenită în politica europeană, după învestirea Guvernului Merkel IV, să readucă echilibrul şi moderaţia unei abordări fezabile, care să permită avansul realist al integrării europene dar care să nu bruscheze sensibilităţile şi limitele pe care le dovedesc statele membre ale Uniunii, fie ele din nucleul fondator sau din extensia postcomunistă a blocului comunitar. Orice greşeală de abordare, orice atitudine aventuroasă, în anii care vin, ar putea duce la o ruptură iremediabilă a Uniunii Europene şi la întoarcerea spre discursuri şi platforme politice revolute, specifice unei lungi epoci a naţionalismului şi confruntărilor, atât de păguboase dar atât de adânc înrădăcinate în istoria Europei.

*

Discursul de la Sorbona a sunat bine dar este un drum lung de la discursurile care sună bine la discursurile care au forţa şi şansa să schimbe lumea, sau, în cazul nostru, Uniunea Europeană. Aparenţele, uneori, sunt înşelătoare. Sigur, e frumos să spui „Eu nu am linii roşii. Am doar orizonturi”, sugerând imperial că el este liderul căruia doar Cerul îi poate fi limita. Dar, din păcate, aşa cum avăzut la tot felul de voturi şi referendumuri din 2005 încoace, începând chiar cu eşecul Tratatului Constituţional în Franţa şi Olanda şi terminând cu Brexitul, Europa este plină de linii roşii. Iar un politician, dacă nu ţine cont de liniile roşii impuse de realităţi, este sortit, mai devreme sau mai târziu, înfrângerii. Festina lente, i-ar fi spus probabil romanii avântatului Macron.

„Europa cu mai multe viteze”, îmbrăcată astăzi în tot felul de concepte şi versiuni, unele mai explicite, altele mai diplomate, pare să fie panaceul pe care l-au descoperit Franţa şi Germania pentru toate blocajele în care a intrat de ceva vreme Proiectul European. S-ar putea să nu fie chiar aşa de simplu. S-ar putea ca flexibilitatea şi diferenţierea integrării europene, cu acceptarea creării mai multor grupuri de state membre, care evoluează cu „ritmuri şi viteze diferite”, cum se spunea în Scenariul 3 din Carta Albă a Comisiei Europene, să pună la un moment dat în discuţie chiar vocaţia Uniunii Europene de a fi, scuzaţi tautologia, o Uniune.

Ar fi util ca Macron să investigheze care este limita de la care o Uniune Europeană foarte flexibilă şi foarte diferenţiată, în care unii nu îi mai aşteaptă pe ceilalţi sau s-au săturat de nazurile lor, mai este, de fapt, o Uniune autentică, şi nu se transformă cumva într-o simplă Antantă, şi aceea instabilă şi lipsită de credibilitate. Poate nu întâmplător, la nivelul analizelor Ministerului Apărării din Germania s-a lucrat recent inclusiv pe un scenariu al desprinderii unui bloc central-european de state de restul Uniunii, care poate fi citită şi invers, dinspre „pierderea răbdării” la Paris şi Berlin, drept separarea Vestului de Estul îndărătnic şi neperformant al Uniunii Europene.

Chiar dacă mulţi se feresc să o spună deschis, fiind încă sub vraja entuziasmului pro-Macron din primăvară, viziunea de reformă a Uniunii Europene, lansată prin discursul preşedintelui francez la marea universitate pariziană, din 26 septembrie, nu va funcţiona. Sau cel puţin nu în totalitate, pentru că îi forţează pe unii să accepte ceea ce pare din capul locului inacceptabil (de exemplu, 15 comisari europeni pentru cele 27 de state membre, autonomizarea de Statele Unite, pe linie de Apărare, sau unificarea politicilor fiscale) şi pentru că ignoră din start rezistenţele care vor apărea inevitabil, trimițând mai degrabă spre perspectiva unei acţiuni unilaterale, de impunere autoritară a unui nou model, în care cine vrea să îl urmeaze pe Macron, bine, cine nu, nu. Astfel de abordări nu au reușit niciodată, pe termen lung, în Europa. Singurele care au confirmat şi au dat rezultate au fost negocierile și soluțiile de compromis. Europa nu poate fi guvernată à la longue prin impunerea de la centru a unei viziuni, aşa cum sunt guvernate, de secole, Rusia şi China, de exemplu.

Probabil că România nu e o temă majoră pentru Macron, dar poate ar fi fost bine să reflecteze de ce scurta şi „imperiala” sa vizită la Bucureşti, la periferia Uniunii, nu a entuziasmat pe nimeni şi nu a avut darul de a-l pune în lumina dorită, aceea de Lider al unei Mari Puteri care îşi rupe câteva ore din timpul lui preţios şi vine să-şi arunce învăţăturile asupra celor care nu au altceva de făcut decât să-l urmeze.

În fine, sunt şi multe lucruri bune în Planul Macron. Cele din domeniul cultural şi educaţional sunt chiar minunate (crearea unei reţele a universităţilor europene, fiecare tânăr să petreacă cel puţin 6 luni într-o altă ţară europeană, fiecare student european să vorbească două limbi europene până în 2024 etc.), formulate în spiritul tradiţional al grandorii şi idealismului liberal francez, dar într-o a doua fază Macron va trebui să vină să explice concret care sunt sursele de finanţare, cum se poate obţine această acoperire atât de generoasă şi ce aduce nou proiectul faţă de cadrele instituţionale şi politice deja existente precum Programul de mobilităţi Erasmus etc.

Surpriza majoră după valul de entuzism pro-Macron şi efuziunea Merkel-Macron din primăvară ar fi să vedem că nici Germania, de fapt, nu este entuziasmată de Planul Macron şi va avea obiecţii, odată ce noul guvern va fi învestit oficial. Dacă aşa vor sta lucrurile peste o lună, două, atunci tânărul preşedinte francez va începe să aibă probleme politice tot mai serioase, atât în acceptarea sa ca „lider al reformei Uniunii Europene” cât şi, în primul rând, ca responsabil pentru bunul mers al Franţei. Căci, odată ce va deveni clar că Europa nu este la picioarele lui Macron, preşedintele de la Élysée va trebui să se întoarcă cu faţa spre Franţa, cu ceva mai multă modestie, să descopere ce-i spuneau germanii lui Hollande de câţiva ani, anume că economia franceză şi sistemul social din Hexagon au probleme structurale profunde, care agravează deficitele de competitivitate şi sustenabilitate pe termen lung, şi să încerce să rezolve mai întâi problemele interne. Iar sarcina aceasta nu va fi deloc uşoară, aşa cum se vede din sondajele de opinie care ne vin din Franţa, sau oricum va fi infinit mai dificilă decât rostirea unor discursuri flamboiante la Sorbona, despre viitorul Europei.