Valentin Naumescu / Nu e bine, dar putea fi mai rău. Zece ani complicaţi în Europa

José Manuel Durao Barroso şi-a luat ieri rămas bun, într-o ultimă conferinţă de presă susţinută în calitate de preşedinte al Comisiei Europene. După 10 ani de la asumarea celei mai puternice poziţii din mecanismul instituţional al Uniunii Europene, politicianul portughez de cursă lungă va lăsa locul, pe 1 noiembrie, noului preşedinte al Comisiei, luxemburghezul Jean Claude Juncker (la rândul lui, un senior al politicii europene), într-un moment în care Uniunea va trebui să producă soluţii şi răspunsuri de o importanţă crucială privind „finalitatea” procesului de integrare europeană. Vom parcurge mai jos problemele, nu puţine şi nu mici, care decurg, într-un fel sau altul, din moştenirea Barroso, recunoscând însă şi lucrurile bune lăsate în urmă de cele două Comisii pe care le-a prezidat.

De regulă, în astfel de momente, de trecere simbolică de la o epocă la alta, se fac bilanţuri. S-au făcut şi acum[1], şi probabil se vor mai face în perioada următoare. De asemenea, a devenit un clişeu (pe care nu pot să-l evit nici eu) observaţia generală că „deceniul lui Barroso” a fost unul amestecat, cu lumini şi umbre, cu decizii care ne-au schimbat vieţile şi cu lucruri care puteau fi făcute mai bine, sau poate mai corect. Una peste alta, de aici din Carpaţi, suntem, noi românii, probabil ultimii care ar avea motive să se plângă de deciziile Uniunii Europene în ceea ce ne priveşte. România a fructificat la 1 ianuarie 2007 o imensă şansă istorică, o „fereastră de oportunitate” pe care sperăm să o fi meritat ca naţiune, probabil irepetabilă pe termen scurt şi mediu (vom urmări împreună, în anii care vin, perspectivele incerte ale Serbiei, Moldovei, Ucrainei, pentru a enumera doar vecinii noştri aspiranţi la aderare), agăţându-ne de ultimul vagon şi devenind membru al clubului, chiar la finalul fericitei epoci a integrării europene.

Pentru cei care îşi amintesc, semnarea Tratatului de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg, a fost ultimul episod optimist din lungul ciclu al integrării continentului, cu doar câteva săptămâni înainte de cutremurul politic provocat de respingerea Tratatului Constituţional, în referendumurile din Olanda şi Franţa, şi doar la trei ani distanţă de ceea ce avea să fie criza financiară globală (extinsă prin convulsiile Zonei Euro), care au schimbat profund perspectiva clasei mijlocii occidentale asupra democraţiei liberale, toleranţei, generozităţii şi absorbţiei continue a Estului Europei în mecanismul bunăstării apusene.

Crede oare cineva, realist vorbind, că după instalarea crizei europene şi apoi a declinului economic de după 2009, Franţa, Germania, Olanda sau Marea Britanie ar mai fi fost de acord cu aderarea României şi Bulgariei? Priviţi chinurile admiterii în Spaţiul Schengen, infinit mai puţin semnificativă economic şi social decât aderarea în sine la Uniune, şi veţi înţelege ce s-ar fi întâmplat cu candidaturile României şi Bulgariei în evaluările franco-germano-olandeze de acum… Criza Zonei Euro (2009-2012) a fost deosebit de severă, a lăsat urme sociale şi politice adânci în Eurobarometru, dar a fost, la limită, depăşită. Guvernările de centru-dreapta, tandemul Merkel-Sarkozi şi Comisia Barroso, deşi devenite la un moment dat extrem de nepopulare, au salvat unele ţări de la incapacitatea de plată (chiar dacă Grecia, de exemplu, a fost într-un faliment mascat timp de vreo trei ani) şi au făcut ca moneda Euro şi chiar Uniunea Europeană, în ansamblu, să supravieţuiască. Colapsul a fost atât de aproape.

Ieri, în conferinţa de presă de final al mandatului său, Barroso a făcut dealtfel această observaţie importantă: „Problemele pe care le avem astăzi în integrarea europeană nu se datorează, în niciun caz, României şi Bulgariei. […] În schimb, dacă nu s-ar fi produs lărgirea Uniunii în 2004 şi 2007, apetitul Rusiei nu s-ar fi limitat doar la Ucraina, ci ar fi afectat deopotrivă Bulgaria şi ţările baltice”[2]. Nu m-aş grăbi să-l contrazic, nici la prima, nici la a doua concluzie. Ambele mi se par, deşi nedemonstrabile stricto senso, de un bun simţ evident.

Cu ce rămânem, aşadar, după „deceniul gri” al lui Barroso? Fără pretenţia unei sinteze atotcuprinzătoare sau a ierarhizării tematice, aş încerca o privire de ansamblu asupra Uniunii Europene de astăzi, setul de probleme identificate fiind totodată moştenirea lăsată, spre soluţionare, Comisiei Juncker:

• Problema Marii Britanii. Nemulţumirile, se pare reciproce, în relaţia Londrei cu Bruxelles-ul, au ridicat temperatura crizei de (ne)încredere între Marea Britanie şi Uniunea Europeană la cota la care o decizie limpede, într-un sens sau altul, deci de ieşire sau respectare a regulilor organizaţiei, a devenit necesară, urgentă şi obligatorie. Chiar zilele acestea, Londra a fost informată că trebuie, potrivit algoritmului de calcul asumat de toţi membrii, să îşi crească cu 2,1 miliarde de euro contribuţia la bugetul Uniunii Europene. Premierul Cameron a răspuns răspicat că nu va plăti diferenţa[3] rezultată din performanţele economice (mai bune decât cele prognozate) ale Marii Britanii, iar Comisia Europeană a ameninţat guvernul britanic cu sancţiuni exemplare. Referendumul planificat după 2015, dacă va mai avea loc, ar putea fi la urma urmei soluţia pentru o ieşire onorabilă a Regatului britanic din Uniune, ieşire care nu ar afecta nicidecum funcţionarea în continuare a blocului comunitar (cum nu a afectat-o nici până în 1973, când a fost admisă Londra), dar l-ar lăsa în schimb pe Nigel Farage „pe uscat”, salvând astfel respectata democraţie britanică de balivernele unui mare consumator de alcool. Am explicat într-un articol, acum un an, de ce ar fi bine ca Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană[4];
• Şomajul foarte ridicat din ţările sudice (în special în rândul tinerilor), de bună seamă o problemă care ţine de eşecul de guvernare naţională a statelor respective (grupul PIGS – Portugalia, Italia, Grecia, Spania) dar atribuită în mod greşit, în percepţia oamenilor, politicilor Uniunii Europene. Să ne înţelegem, grecii au sărăcit din cauza lenei lor tradiţionale (sau mai bine zis au redevenit săraci, aşa cum au fost dintotdeauna), a cheltuielilor mult peste puterile lor economice şi a evaziunii fiscale uriaşe, nu datorită Bruxelles-ului. Miracolul grecesc al anilor 80 şi 90 s-a spart, ca un balon de săpun. Fără Uniunea Europeană, care a pompat din 1981 bani după bani în sacul fără fund al grecilor, decontând măslini inexistenţi şi finanţând autostrăzi în insule, pe care nu circulă astăzi nimeni, simpaticii greci ar fi privit şi astăzi, contemplativi ca Zorba, prăbuşirea în lanţ a unei societăţi răsfăţate de beneficiile soarelui şi ale Uniunii. Totuşi, problema este reală (şi la Lisabona, şi la Roma, şi la Madrid) iar de soluţionarea ei, naţională sau europeană, va depine atitudinea faţă de Uniunea Europeană a unei întregi generaţii a naţiunilor mediteraneene;
• Sustenabilitatea monedei Euro fără uniunea fiscală şi bancară cerută de Germania, deci fără convergenţa politicilor fiscale şi bugetare, rămâne o aventură frumoasă ca generozitate dar teribil de riscantă în realitatea economică atât de diferită a statelor membre. Din această perspectivă, Uniunea Europeană merge pe sârmă, fără plasă;
• Formularea unei politici comune eficiente în domeniul energiei, care să confere securitate energetică sustenabilă economic naţiunilor Europei, şi să acomodeze totodată temerile de distrugere a mediului natural;
• Ascensiunea populismelor (naţionalismul francez grotesc, euroscepticismul britanic ipocrit, anarhismul naiv al grecilor, xenofobia şi sentimentul anti-imigraţie al nordicilor saturaţi de schimbarea peisajului de pe străzi, anti-americanismul gaullist şi anti-semitismul francez sau din alte ţări, revizionismul frustrat al ungurilor etc.) sugerează o schimbare de cultură politică, deocamdată sub nivelul masei critice decizionale dar aflată în creştere ameninţătoare, precum şi slăbirea convingerilor favorabile modelului democraţiei liberale, implicit o contestare tot mai virulentă a status-quo-ului european de astăzi;
• Căutarea (negocierea) unui model de convieţuire paşnică şi raţională cu Rusia, probabil cu o Rusie post-Putin, în fond o provocare perpetuă a Occidentului în ultimii două sute de ani. Problema este acutizată în prezent de criza Ucrainei, de presiunile anti-integrare venite dinspre Est şi de tensiunile induse de Moscova în cadrul statelor Parteneriatului Estic;
• Resuscitarea parteneriatului transatlantic, în particular prin finalizarea cu succes a negocierilor pentru Acordul TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership), garantul înfiinţării celei mai mari şi mai bogate pieţe comune din istoria umanităţii, o sarcină politică deloc uşoară dacă luăm în considerare creşterea rezistenţelor europene, multe manipulate de interese din afara Uniunii, la adresa parteneriatului esenţial cu Statele Unite.

Acestea sunt, pe scurt, câteva din priorităţile Comisiei Juncker, parte a moştenirii Comisiilor Barroso de după 2004. Am spus-o şi imediat după alegerile europarlamentare din mai a.c., aceasta ar putea fi ultima majoritate clar pro-europeană în Parlamentul de la Bruxellesşi, în consecinţă, ultima Comisie favorabilă ideii de integrare europeană. Constatarea este o „povară”, o onoare şi un privilegiu istoric pe care Jean Claude Juncker şi echipa lui nu au voie să le rateze.

***

Valentin Naumescu este conferenţiar universitar doctor la facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.