Valentin Naumescu / Merkel pe buza prăpastiei. Momentul deciziilor cruciale şi jocul la limită

Puncte cheie:

• Prin ieşirea suprinzătoare de la negocieri, duminică seara, a liderului liberalilor, Christian Lindner (38 de ani), presupusa coaliţie „Jamaica”, negru-galben-verde, pare că a eşuat înainte de a se naşte. N-aş fi aşa sigur, rămâne de văzut. Ceea ce trebuia să fie un guvern format, în premieră, de cele patru partide/trei facţiuni parlamentare, adică formula pestriţă ideologic CDU/CSU+FDP+Verzii, s-a blocat pe chestiuni care, aparent, ţin de nivelul migraţiei în Germania şi de unele măsuri legate de politicile industriale şi fiscale, precum şi de tensiuni pre-electorale puternice între FDP şi Verzi, greu de reconciliat în prezent;

• FDP, fiind un partid cu accentuat caracter pro-business, a intrat, se pare, „în coliziune” cu Verzii, în esenţă un partid de stânga, pe teme specifice celor două platforme;

• Politic vorbind, FDP a realizat un reviriment spectaculos sub conducerea lui Lindner, revenind în Parlament după eşecul ruşinos din 2013, cu un scor acum onorabil, de circa 11%, iar carismaticul lider al liberalilor, cu doar şapte ani mai în vârstă decât „vedeta toamnei electorale europene”, Sebastian Kurz din Austria, şi cu vântul în pânze, speră probabil să-şi fructifice la maxim momentul politic bun şi, de ce nu?, să obţină tot ce se poate obţine din trendul ascendent pe care intrase în ultimele luni. Dar s-ar putea la fel de bine ca socotelile şi ambiţiile (exagerate?) ale liberalului Lindner, care vrea mai mult decât o „banală” intrare la guvernare, să nu fie pe placul electoratului german, în general destul de conservator, iar la finalul crizei cel penalizat de opinia publică să fie chiar Christian Lindner şi FDP, mai ales dacă se va ajunge la alegeri anticipate, în 2018, ceea ce eu consider, în prezent, destul de puţin probabil;

• Circulă şi o altă teză, evident neconfirmată, aceea că impasul ar fi fost cauzat de pretenţia liderului liberal de a primi portofoliul Finanţelor, pe care creştin-democraţii îl consideră esenţial pentru guvernare şi doresc să îl păstreze, chiar în condiţiile în care seniorul Wolfgang Schäuble, titularul incontestabil de până acum, a anunţat că se retrage din guvern, pentru a prelua mai relaxata poziţie de preşedinte al Bundestagului. Este posibil însă şi ca aceasta să fie o informaţie falsă, lansată pentru discreditarea lui Lindner, motiv pentru care doar o menţionez, fără a o lua neapărat în considerare;

• La două luni de la alegerile generale din 24 septembrie, cert este că Germania nu are încă o majoritate parlamentară pe care să se sprijine un nou guvern, iar Angela Merkel a anunţat că preferă noi alegeri decât să conducă un guvern minoritar;

• Este o situaţie critică, aşa cum Germania nu a mai avut niciodată după Al Doilea Război Mondial. Imposibilitatea formării unei majorităţi stabile, bazate pe un acord, poate avea două consecinţe posibile: fie votarea în Bundestag a unui guvern minoritar, fie convocarea unor noi alegeri generale, decizia aparţinând în acest caz preşedintelui federal al Germaniei, fostul social-democrat Frank-Walter Steinmeier, care deja a anunţat că nu susţine ideea unor noi alegeri şi cheamă partidele la „asumarea responsabilităţii politice faţă de Germania”;

• După aparentul eşec al formării coaliţiei tripartite/cvadripartite, la 12 ani de la învestirea în primul său mandat de cancelar, Angela Merkel pare acum pe buza prăpastiei. Mai mult decât oricând în ultimii ani şi ultimele luni, există riscul ca lunga şi strălucita ei carieră politică să se încheie printr-o demisie, care ar arunca însă ţara şi Europa în haos. Merkel urmează astfel să asume decizii cruciale nu numai pentru cariera sa politică, ci şi pentru Germania şi, prin extensie, pentru perspectivele pe termen scurt şi mediu ale Uniunii Europene, care ar putea intra într-o perioadă de câţiva ani de instabilitate şi incertitudine, odată ce prima mare putere europeană ar avea un guvern slab, în pericol permanent de a se prăbuşi. De altfel, riscul unui guvern slab şi instabil în Germania l-am identificat imediat după vot, într-o analiză scrisă în seara alegerilor¹;

• Îmi displace să fac pronosticuri, mai ales atunci când evenimentele cunosc dezvoltări imprevizibile de la o oră la alta, dar aş risca o opinie personală, anume că Angela Merkel va supravieţui acestei crize politice iar un guvern majoritar se va forma anul acesta la Berlin, probabil cu sprijinul final al FDP, după o nouă rundă de negocieri purtate după toate regulile unui „război psihologic”, în care cine clipeşte primul pierde confruntarea. Pur şi simplu nu cred că liberalii doresc să treacă din nou prin alegeri, după scorul destul de bun obţinut în septembrie, mai ales în condiţiile în care va exista o presiune publică enormă asupra lor, în cazul dizolvării Parlamentului.

*

În Germania se vorbeşte deja despre noi alegeri. Ar fi prima dată, în democraţia parlamentară de după 1949, când ar eşua formarea unui guvern de coaliţie, după alegerile la termen. Germanii au o solidă cultură politică a coaliţiilor de guvernare, pe care le-au experimentat cam în toate felurile posibile în epoca postbelică: CDU/CSU-FDP, SPD-FDP, CDU/CSU-SPD. E drept, ar fi prima oară când s-ar încerca o coaliţie tip „Jamaica”, în care CDU ar avea nevoie nu de unul din partidele mici, ci de două, şi exact de cele care nu se suportă cel mai mult (liberalii cu verzii). Participarea la guvernare a partidelor extremiste, de dreapta (AfD) şi de stânga (Die Linke), a fost exclusă din start de Angela Merkel, aşa încât nu a mai rămas decât o singură variantă de majoritate, teoretic compatibilă.

Aparent, CDU şi Angela Merkel au suferit un semieşec la ultimele alegeri. Nu sunt de acord cu această teză. A câştiga alegerile pentru a patra oară consecutiv, cu 33%, reprezintă o performanţă extraordinară. Să vedem, de exemplu, în România, sau chiar în Franţa, ce partid se mai menţine pe primul loc, după 12 ani de guvernare, fiind încă votat de 33% din corpul electoral? Aseară, la facultate, la dezbaterea pe care am avut-o cu studenţii, referitoare la stabilitatea incredibilă a opţiunilor de vot ale germanilor, o studentă din Germania ne-a spus ultimul banc pe care i l-au spus părinţii pe Skype: „De ce scade totuşi numărul de voturi pentru Angela Merkel? Pentru că mai mor dintre votanţii ei, nu pentru că s-ar răzgândi…”

SPD şi-a reconfirmat decizia de a intra în opoziţie, după scorul foarte slab obţinut în septembrie, 20,5% fiind minimul istoric al social-democraţilor în epoca postbelică. Cu acest scor, fireşte, mai bine rămân în opoziţie şi văd ce e de făcut cu social-democraţia.

Cei care exultă la gândul repetării alegerilor sunt însă extremiştii de dreapta de la AfD, care speră că ar putea să-şi îmbunătăţească reprezentarea parlamentară de 13% pe care au obţinut-o, un scor de altfel excelent pentru un partid care intră prima oară în Parlamentul Germaniei.

Este limpede că, în cazul puţin probabil al reluării alegerilor peste câteva luni, societatea germană s-ar polariza puternic între CDU-Merkel şi partidul naţionalist anti-european AfD, ambele urmând să crească cu câteva puncte procentuale, în timp ce perdanţii ar fi probabil celelalte partide mici şi mijlocii, care nu au un mesaj foarte vizibil în prezent, nici de continuitate, nici de „revoluţie” într-un fel sau altul.

Pe de altă parte, este posibil ca reluarea alegerilor să nu schimbe esenţial datele problemei, în sensul că CDU, chiar dacă ar creşte spre 35-37% (de la 33% în septembrie), tot nu ar putea forma o majoritate doar cu un singur partid mic (liberalii sau verzii), calvarul negocierilor tripartite/cvadripartite urmând a reapărea în 2018. Oricum, în actualul context politic german, nicio guvernare nu este posibilă fără CDU/CSU, cu sau fără noi alegeri. Teoretic, doar numele cancelarului ar putea fi altul (de exemplu, ministrul Apărării, Ursula Von der Leyen) dar mulţi dintre votanţii CDU ar considera schimbarea nedreaptă, atâta vreme cât Germania a mers foarte bine în ultimii 12 ani sub Angela Merkel şi nu sunt motive reale, economico-sociale, pentru înlocuirea cancelarului.

Acestea sunt câteva considerente, la cald, după anunţarea crizei politice „bombă” de la Berlin, care mă fac să cred că negocierile vor fi reluate iar majoritatea va fi până la urmă convenită printr-un acord de guvernare. Niciunul din marii jucători ai acestor negocieri nu îşi doresc cu adevărat organizarea de noi alegeri, costisitoare din toate punctele de vedere. S-ar putea, desigur, să mă înşel, dar nici cancelarul Merkel, nici preşedintele Steinmeier, nici chiar tânărul lider liberal Lindner nu par a avea profilul unor aventurieri, ci mai degrabă al unor lideri pragmatici, care îşi joacă de data aceasta rolul la limită, cu toate atuurile posibile, întânzind o coardă pe care mă îndoiesc că vor neapărat să o rupă.

Chiar dacă prăbuşirea va fi în ultimul moment evitată, vom rămâne cu observaţia îngrijorătoare că aeronava democraţiei germane a zburat la joasă înălţime, trecând razant pe lângă un impact devastator.

Din păcate, este încă un motiv să înţelegem că politica în Europa a ajuns să fie decisă pe muchie de cuţit, cu situaţii excepţionale şi crize în premieră, cu soluţii de ultim moment. O criză politică reală, în Germania şi în Europa, nu a mai fost, de fapt, de multă vreme, dar toate testele electorale din 2017 ne-au arătat cât de fragilă a devenit situaţia alegerilor şi formării majorităţilor proeuropene, din Olanda până în Cehia. Oare cât mai ţine aşa, înainte ca firul să se rupă iar europenii să simtă din nou gustul amar al dezastrului?

21 noiembrie, ora 14

(lucrurile se pot schimba în orice moment)