Valentin Naumescu / Campania greşită a conservatorilor la Londra şi impactul asupra Brexitului

Partidul Conservator a greşit fundamental în strategia pentru primăria Londrei. Candidatul conservator a fost ales neinspirat iar campania sa a fost dezastruos condusă. Avem în acest rezultat o veste proastă şi o veste bună.

După victoria strălucită de acum exact un an, din alegerile generale, Cameron şi conservatorii de la guvernare au primit o palmă grea, chiar în capitala Regatului Unit. Prin înfrângerea categorică suferită zilele trecute, aripa eurofobă a conservatorilor (în fruntea căreia s-a plasat fostul primar Boris Johnson şi la care aderase tânărul candidat aristocrat al Partidului Conservator) n-a făcut altceva decât să resuscite un Partid Laburist confuz, ce părea pierdut pentru cel puţin o generaţie şi care aluneca, sub conducerea lui Jeremy Corbyn (67 de ani, de 33 ani în Parlament), spre o versiune de socialism utopic, dispărut din Europa secolului XXI, dar şi să dea o şansă în plus opţiunii pentru rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană.
Nu este o garanţie că pe 23 iunie britanicii vor vota, în noile condiţii, pentru rămânere, dar era aproape sigur că, fără semnalul puternic de la Londra, referendumul s-ar fi îndreptat spre confirmarea Brexitului. Acum, bătălia între IN şi OUT s-a relansat.

Parlamentarul conservator Zac Goldsmith, fiul de 41 de ani al unui aristocrat miliardar, practic fără nicio meserie la bază, un răsfăţat al sorţii, căsătorit cu o membră a familiei Rothschild, a intrat în cursa electorală ca un potenţial gentleman dar a ieşit ca un politician submediocru, radical, islamofob şi antieuropean (în privinţa Uniunii Europene a avut aceleaşi opinii ca şi tatăl său, Sir James Goldsmith), după unii comentatori britanici chiar rasist¹, asociindu-şi numele cu o pleiadă de mesaje negative pe care le-a transmis londonezilor, în încercarea disperată de a-l discreta pe contracandidatul său, pe ideea obsesivă că acesta din urmă ar propaga ideile islamismului politic. Prin tot ceea ce a făcut în campania electorală, Goldsmith s-a dovedit mai „fundamentalist” decât musulmanul Sadiq Kahn, avocat în domeniul drepturilor omului şi parlamentar laburist, care a trăit până la 24 de ani într-o locuinţă socială, fiul unui şofer de autobuz şi al unei croitorese veniţi din Pakistan.

Din capul locului trebuie risipită ideea că pe Safiq Kahn l-au votat numai musulmanii. Nu ar fi putut câştiga. Aşa cum pe Barack Obama nu l-au votat numai afro-americanii, Kahn a câştigat la o diferenţă de peste 300.000 de voturi în primul rând pentru că alături de el a venit centrul politic, clasa mijlocie care, de regulă, înclină acul de balanţă, într-o parte sau alta. Sigur că extremele societăţii londoneze au votat previzibil, la dreapta sau la stânga, aşa cum votează mereu, indiferent cine sunt candidaţii celor două partide. Nici nu era în discuţie, de fapt, cu cine vor vota aristocraţii din conacele de pe străzile închise ale Londrei, membrii cluburilor de golf şi bancherii din City sau, dimpotrivă, muncitorii, imigranţii şi ceea ce se numeşte în limbaj actual minorităţile vizibile. Excludem, deci, „electoratul captiv”. Aici nu era nimic de făcut. Dar era deschis votul clasei mijlocii, al salariaţilor din companii şi profesioniştilor din meseriile liberale, al funcţionarilor publici, al profesorilor, al studenţilor, al celor din mediile artistice şi culturale, al micilor întreprinzători şi familiilor care trăiesc decent dar cu o atentă contabilitate, de la o lună la alta, într-o metropolă atât de scumpă. Toţi aceştia ar fi putut vota fie cu laburiştii, fie cu conservatorii, în funcţie de candidatul propus. Aici se pierd sau se câştigă alegerile în democraţiile robuste de limbă engleză. Clasa mijlocie dă câştigătorul în sistemele politice cu pronunţat caracter bipartidist.

Fără îndoială, cu un alt candidat şi o altă campanie, Partidul Conservator ar fi putut uşor câştiga Londra, aşa cum o făcuse în 2008 şi 2012. Dincolo de masiva comunitate musulmană şi de minorităţile vizibile (în special sud-asiatice) care au crescut spectaculos în ultimele două decenii, prosperul şi cosmopolitul oraş britanic are, totuşi, toate datele necesare unui vot de centru-dreapta. Cu condiţia să nu vii cu prostii şi cu clişee de speriat copiii, cu populisme de doi bani şi cu formule luate din tabloide sau din literatura din chioşcurile de la metrou. Londonezii s-au dovedit până la urmă un electorat echilibrat şi rezonabil, mai inteligent decât Zac Goldsmith şi strategii campaniei lui, care au mizat superficial, simplist şi isteric, pe un vot de respingere a unui candidat musulman şi nu au obţinut decât 994.000 de voturi efective, într-un oraş cu circa 5,5 milioane de potenţiali votanţi. Nu e suficient apelul la islamofobia în creştere a europenilor pentru a câştiga alegerile. Tânărul aristocrat radicalizat şi-a dezamăgit chiar şi proprii suporteri². Pe de altă parte, să fim realişti şi să admitem că repetarea obsesivă, în mass-media, a sintagmei „primul primar musulman al Londrei şi al unei mari capitale occidentale” are şi efectul de mobilizare a partidelor populiste, antieuropene şi xenofobe din Europa, aşa cum se întâmplă în Austria, Germania sau Franţa. Alegerile de la Londra nu le-a câştigat neapărat Sadiq Kahn, ci le-a pierdut lamentabil Zac Goldsmith. Dar consecinţele se vor simţi în întreaga Europă.

Pentru referendumul din 23 iunie, semnalul de respingere a unui candidat anti-UE din tabăra conservatorilor, chiar în inima Regatului Unit, înseamnă relansarea reală a competiţiei. Există şi comentariul mai subtil că David Cameron plânge cu un ochi şi râde cu celălalt. Din perspectiva Brexitului, înfrângerea facţiunii din Partidul Conservator conduse de Boris Johnson ar putea aduce un balon de oxigen actualului premier, care mizează pe confirmarea de către electorat a pachetului de concesii pe care le-a negociat la Bruxelles în vederea rămânerii în Uniunea Europeană. Trebuie ţinut cont şi de prevederea legislativă că la alegerile locale au putut vota toţi cetăţenii UE cu reşedinţa stabilită oficial la Londra, în timp ce la referendumul din 23 iunie non-britanicii nu vor mai putea vota.

Nu e un secret că Boris Johnson vânează fotoliul de lider al Partidului Conservator şi, de ce nu?, în perspectivă pe cel de premier. Rezultatul referendumului din 23 iunie ar putea pune punct mandatului lui David Cameron, şi la guvern şi la partid, dacă se impune gruparea favorabilă ieşirii din Uniunea Europeană, practic împotriva negocierilor purtate lunile trecute de cabinetul Cameron. Dar înfrângerea lui Zac Goldsmith la Primăria Londrei a mai tăiat din elanul antieuropenilor şi a crescut entuziasmul celor care se pronunţă pentru rămânerea condiţionată a Marii Britanii în Uniune, fie ei laburişti, liberali sau chiar din facţiunea conservatoare gupată în jurul lui Cameron.

Următoarele şase săptămâni vor fi aşadar decisive şi pentru Brexit, şi pentru Uniunea Europeană, din perspectiva evoluţiilor politice din insulă şi, respectiv, al celor de pe continent, ultimele fiind legate în principal de soluţiile la criza imigranţilor. Pe de o parte, o prestaţie bună, fără greşeli şi fără incidente neprevăzute, la început de mandat i-ar aduce lui Safiq Kahn o vizibilitate publică imensă şi un suport politic excepţional (rămâne de văzut dacă acesta nu va fi în viitor o variantă pentru leadership-ul Partidului Laburist, deci şi pentru poziţia de prim-ministru), afectând pentru moment aplombul şi argumentaţia taberei eurofobe a lui Boris Johnson. Pe de altă parte, lucrurile vor depinde de capacitatea de negociere de la Bruxelles, de realismul şi luciditatea liderilor europeni, de disponibilitatea Comisiei Europene de a înţelege că impunerea unei „amenzi” de 250.000 de euro pentru fiecare imigrant din cota alocată care este refuzat de guvernul unui stat membru nu poate fi pe placul majorităţii cetăţenilor, indiferent cât de proeuropeană ar fi societatea respectivă.

Orice greşeală politică în această perioadă sensibilă va fi taxată înzecit de opinia publică. Şi la Londra, şi pe continent, jocul politic este pe muchie de cuţit. Nemulţumirile şi frustrările sunt mari şi se apropie de pragul critic, chiar dacă votul de la Londra poate părea acum unul optimist pentru Uniunea Europeană, cel puţin pe termen scurt.