Deşi mulţi n-ar crede acum acest lucru, judecând probabil după majoritatea de două treimi din Parlament, pe care a câştigat-o confortabil la alegerile din aprilie a.c., afirm că Viktor Orbán a intrat în faza finală a epocii sale de „conducător minune” al Ungariei. Poate părea paradoxal, dar majorităţile mamut sunt mai fragile decât cele la limită, iar 70% durează de regulă mai puţin decât 51%, anunţând în acelaşi timp crize şi destructurări politice care vor conduce spre o nouă rebalansare a societăţii. Dar asta este o altă discuţie, care ţine de tendinţa duală a oricărei societăţi libere şi a oricărui sistem politic.
Nu-mi cereţi să vă demonstrez matematic, căci nu voi putea, însă estimez, fără teama de a greşi, că Era Orbán va mai dura cel mult trei ani şi jumătate, până la următorul scrutin legislativ. Asta în caz că ţara nu va fi răvăşită mai repede de o criză economică şi politică de amploare, ce va demonstra cât de izolat a devenit regimul de la Budapesta în spaţiul occidental. Nu Ungaria, nu naţiunea maghiară, ci regimul Orbán, ca să fim bine înţeleşi. Iar conducerea politică a unui stat mic, fără resurse, nu poate rezista mult atunci când se izolează cvasi-complet în raport cu lumea civilizată, oricât de central-european ar fi, sau poate tocmai de aceea. Ungaria nu este Rusia iar Orbán nu este Putin, deşi pare uneori că se visează aşa. Într-un fel îşi poate permite Kremlinul să sfideze Vestul (cu rezultate, oricum, discutabile), în alt fel stau lucrurile cu guvernul de la Budapesta. Ungaria nu-şi va permite să plătească mult timp preţul izolării.
Ştiu, sună poate prea tare în lectura şcolii neorealiste, poate prea accentuat în cheia interpretărilor Kissingeriene, dar am convingerea că anii care vin ne vor arăta deznodământul nefericit al aventurii iliberale, ostentativ anti-occidentale a „copilului răsfăţat” al politicii ungare, îmbătrânit prematur în formulele populismului excesiv, legitimat în aparenţă de votul masiv de susţinere al maghiarilor din patrie şi de pretutindeni. În fapt, singurul motiv al succesului la urne al orbánismului este lipsa momentană a unei alternative convingătoare din partea opoziţiei liberale, la care se adaugă corupţia dovedită din tabăra socialiştilor, până în 2010. Dar alternativa liberală la Orbán va apărea, mai devreme sau mai târziu. Aş vrea să cred că mandatul popular primit de Orbán nu fusese neapărat unul iliberal şi anti-occidental, de restrângere a prerogativelor Curţii Constituţionale şi libertăţilor presei, de creştere a puterilor guvernului, de tolerare a manifestărilor anti-semite, şovine şi iredentiste, şi că asta e doar ceea ce flamboaiantul Viktor a înţeles să facă cu supermajoritatea pe care alegătorii maghiari i-au dat-o. Dacă interpretarea mea nu e corectă iar sensul derapajelor de la Budapesta este chiar cel dorit de majoritatea populaţiei, atunci e mai grav iar lucrurile trebuie privite cu mai multă preocupare.
Episodul recent este doar vârful icebergului. Senatorul republican John McCain, fost candidat la alegerile prezidenţiale şi un nume respectat (din multe motive) în politica americană, criticând nominalizarea de ambasador la Budapesta a preşedintelui Obama, a afirmat că „în Ungaria se întâmplă lucruri grave, cu un dictator neo-fascist care stă în pat cu Putin”[1] şi că o nominalizare de altă anvergură se cerea făcută. În replică, Orbán s-a simţit dator să spună înţepat că „independenţa Ungariei este ameninţată”[2] şi că el „nu se va limita la a fi vicerege în ţara sa”. Mai mult, a completat cu un atac la persoană, spunând că afirmaţiile sunt în concordanţă cu persoana care le-a emis. Două prostii într-o singură frază, ca să închidem paranteza, adresate unui lider important al Partidului Republican, partid care tocmai a câştigat majoritatea în ambele camere ale Congresului şi care va da, cel mai probabil, în noiembrie 2016, viitorul preşedinte al Statelor Unite. Dar asta nu mai contează pentru Orbán, atâta vreme cât oricum modelele sale politice, aşa cum a declarat în vară la Tuşnad, sunt „democraţiile iliberale” precum Rusia, China, India etc.
Strigătele lui Orbán cu privire la „ameninţarea independenţei Ungariei” (de către Statele Unite sau de către Uniunea Europeană?!) seamănă tot mai mult cu denunţarea de către Nicoale Ceauşescu, acum 25 de ani, a aşa-ziselor acţiuni ostile pe care „agenturilii străine” le vizau împotriva României. Fireşte, nu fac nicio comparaţie între cei doi lideri, situaţia politico-economică în cele două contexte fiind profund diferită, dar refugiul discursiv al liderului absolut în teza „cetăţii asediate” îl ştim bine din istorie şi ştim că anunţă, de regulă, criza finală a unei lungi domnii. Apelul la mobilizarea maselor pentru apărarea independenţei patriei, atunci când nimeni nu ameninţă această independenţă ci doar îţi critică guvernarea, este un reflex pe care desigur nu Orbán l-a inventat, dar pe care acesta a ales acum să îl dezgroape din recuzita tradiţională a liderilor autoritari contestaţi.
Nimic din ce este prea mult nu se termină cu bine, nici în viaţă, nici în politică. Pentru a treia oară prim-ministru (numărând şi mandatul 1998-2002), însumând deja aproape 9 ani la conducerea guvernului de la Budapesta, Viktor Orbán se apropie de limita la care o democraţie (aşa cum cred eu că este, încă, Ungaria) începe să-şi dorească legitima schimbare. În 12 ani, un politician spune cam tot ce are de spus şi face cam tot ce ştie să facă, în aceeaşi funcţie. Schimbarea devine necesară chiar şi pentru titularul demnităţii respective, care va putea face altceva. Dincolo de primele două mandate, riscurile abuzurilor de putere şi ale convingerii că este deţinătorul adevărurilor ultime şi stăpânul „ogrăzii” sale, pândesc orice lider, indiferent cât de talentat, luminat şi inteligent ar fi fost la început.
Entuziasmul şi frenezia de acum ale naţionalismului maghiar redescoperit, ale guvernării autoritare şi respingerii valorilor democraţiei liberale se vor transforma, relativ curând, în lehamite populară şi oprobriu public. Atunci când societatea ungară va înţelege că Orbán a pariat greşit pe declinul ordinii liberale occidentale şi că ţara începe să aibă de pierdut cu un aventurier la cârmă, suportul intern va scădea brusc şi dramatic.
Colaborările economice în creştere cu Rusia (aflată ea însăşi la începutul unei severe recesiuni, din informaţiile momentului), fie pe proiectul gazoductului South Stream, dezavuat de Uniunea Europeană, fie pe cel al viitoarei centrale nucleare în parteneriat cu Rosatom, colaborări temperate recent de intervenţia cancelarului Merkel, dar şi convergenţa ceva mai gravă Moscova-Budapesta pe chestiuni ce ţin de stimularea proiectelor de autonomie etnică ale minorităţilor din statele vecine, ca să nu mai amintim de revizuirile constituţionale din anii trecuţi, criticate intens în Occident, distanţează treptat regimul lui Viktor Orbán de cancelariile din Uniunea Europeană şi NATO. Faptul că doar David Cameron şi Viktor Orbán au votat împotriva noii Comisii Europene (în cazul Marii Britanii problema este evident de altă natură, ţinând de dorinţa reducerii obligaţiilor financiare mari ale Londrei faţă de politicile comune ale Uniunii), iar nominalizarea comisarului ungar pentru educaţie şi cultură a fost la rândul ei criticată în cercurile europene, sugerează o poziţionare rece a Budapestei nu numai în relaţia cu Statele Unite, dar şi cu Uniunea Europeană.
Derapajul politicii lui Orbán nu a început cu schimbul de replici de acum câteva zile, dar acest schimb marchează trecerea explicită a unei noi borne. Cea în care percepţiile nici măcar nu se mai cosmetizează iar lucrurile sunt spuse direct, de o parte şi de cealaltă. Cursul autoizolării Ungariei trebuie, cumva, oprit. Un regim izolat devine periculos, pentru proprii cetăţeni şi pentru statele vecine. Moderaţia, raţiunea şi dialogul calm sunt chemate să revină în relaţia Ungariei cu Vestul, dincolo de ambiţiile premierului ungar de a-şi depăşi condiţia de stat mic şi de a-şi impresiona alegătorii în rolul unui erou neînţeles de străinătate, dar atât de patriot.
Personal, am încredere că elitele liberale ale societăţii civile şi politice ungare (câte or mai fi fiind) şi naţiunea maghiară în ansamblu, condusă în prezent de Orbán spre punctul critic al scoaterii ţării din sistemul democraţiilor liberale euro-atlantice, pe un val de populism ieftin care vrea doar să răcorească frustrări istorice adânci, va şti să-i spună NU la momentul potrivit. Ungaria îi va întoarce spatele cabotinului Orbán şi va reveni la ţesătura de interese strategice, valori, atitudini şi cultură politică liberală a Vestului, în care îi este locul.
Un accident istoric major, de genul celui din anii 1920-1945 (Horthy-Szálasi), este deocamdată puţin probabil. Nu exclus, dar puţin probabil. Să credem, totuşi, în capacitatea vecinilor noştri de a se (îl) opri la timp.
Urmărește-ne pe Google News
