joi

25 aprilie, 2024

26 septembrie, 2019

Puncte cheie:

  • La 30 de ani de la triumful din Războiul Rece, în loc să celebreze victoria democraţiilor liberale în faţa dictaturilor şi regimurilor autoritare, Occidentul îşi duce cu o redescoperită frenezie ideologică războiul intern, între liberali şi iliberali, lamentându-se cu tonuri isterice de propriile „greşeli”, unele reale, altele închipuite (migraţia, mediul, multiculturalismul, corectitudinea politică, globalizarea etc.), radicalizându-şi discursurile (de o parte, naţionaliştii şi protectorii identităţilor naţionale, etnice, rasiale şi religioase savurează un soi de neofascism hormonal, xenofob şi agresiv, pe de altă parte stângiştii exaltaţi joacă intens cartea mediului, esenţialmente anti-capitalistă, definind tot mai pregnant un neomarxism ecologist, hipsterist şi intransigent, cu unele abordări absurde şi, mai nou, cu instrumentalizarea ideologică isterică a copiilor), spre marea încântare a Rusiei şi Chinei;
  • Există rapoarte interesante ale unor servicii de intelligence occidentale, din păcate prea puţin mediatizate, care arată că ambele curente radicale şi contestatare, atât cel neofascist cât şi cel neomarxist (anti-capitalist), care critică virulent democraţiile liberale, capitalismul şi realizările istorice ale modului de viaţă occidental beneficiază de finanţări indirecte, filtrate succesiv, din Rusia şi China, menite să alimenteze războiul Occidentului contra Occidentului, să dezbine societăţile occidentale, să-i radicalizeze pe naivi şi semidocţi (mulţi dintre aceştia consumatori culturali doar de reţele sociale media, plini de ură şi cu aversiune faţă de cărţi, şcoală, profesori şi teorii fundamentate ştiinţific, dar cu mare aplecare de teorii conspiraţioniste şi veşti alarmiste de doi bani), şi mai ales să erodeze încrederea cetăţenilor în sistemul politic şi economic actual, în instituţii şi politici, în ordinea liberală;
  • Am scris prima dată în ianuarie 2015 despre acest război cultural şi ideologic intern, Occident contra Occident, după atacul de la Charlie Hebdo: „Lumea se schimbă din nou, şi nicidecum în bine. Liberalismul modernităţii târzii pierde vizibil teren, ca reacţie la abuzarea prelungită a generozităţii societăţilor deschise, (re)trezind astfel instinctul de conservare al majorităţilor de toate tipurile, aflate pe punctul de a-şi pierde controlul istoric asupra propriilor habitate. Ca liberal, admit cu dificultate această mutaţie de cultură politică, dar ca analist trebuie să o recunosc ca fiind reală. Îndrăznesc să anticipez, cu firească îngrijorare, că reacţiile de tip conservator (naţionaliste, religioase, rasiale etc.) se vor înmulţi în anii următori, în Europa şi nu numai, iar toleranţa şi multiculturalismul liberal vor cunoaşte un sever reflux. Întoarcerea discursului identitar în Occident (în particular în Europa), deloc liniştitoare, după un lung şir de decenii ceva mai relaxate din acest punct de vedere, este efectul de bumerang al unor politici poate candide ca discurs, dar insuficient fundamentate în planul consecinţelor.”;
  • Mai repede decât credeam noi, mulţi dintre cei care ne-am bucurat în 1989 de victoria democraţiilor liberale, de triumful Occidentului şi înfrângerea Marilor Puteri non-occidentale dictatoriale (Uniunea Sovietică şi China), puteri care au trebuit să recunoască atunci supremaţia liberalismului şi ordinea globală creată de Statele Unite, iată că, sub ochii noştri, roata istoriei se învârte, cu o ironie total neaşteptată. Statele Unite, prin Preşedintele lor, denunţă ordinea liberală şi globalizarea, proslăvind la tribuna Naţiunilor Unite „naţionalismul şi patriotismul protecţionist”, Marea Britanie cunoaşte lovitura de stat dată de un premier aventurier şi ridicol în tot ce face, cu o clasă politică totalmente eşuată şi penibilă (noroc că suspendarea Parlamentului a fost anulată de Curtea Supremă de Justiţie, într-un gest istoric pentru democraţia britanică), China a devenit marele sponsor al globalizării şi economiei deschise iar Rusia lui Putin pretinde că este adepta multilateralismului şi colaborării internaţionale, după ce a anexat teritoriul altui stat (Crimeea) şi a invadat teritoriile unor ţări vecine (Georgia, Republica Moldova, Ucraina), în timp ce preşedintele Franţei, genialul Macron, face lobby pentru readmiterea Rusiei în G7, la masa ţărilor dezvoltate ale lumii, care decid marile direcţii ale viitorului. Ce să mai spunem?

*

În linii mari, bătălia pare pierdută. Liberalismul, ordinea liberală şi valorile liberale dau înapoi, şi nu oriunde, în Africa subsahariană să zicem, unde oamenii nu au cu ce să se încalţe şi ce să mânânce, ci la mama lor acasă, în ţările şi democraţiile de limbă engleză care le-au inventat. Aţi fi crezut acum 30 de ani că SUA şi Marea Britanie vor deveni fruntaşele luptei contra deschiderii, globalizării şi politicii libertăţilor, că vor dori ziduri şi control la frontiere şi protecţionism economic? Că cele mai virulente critici la adresa Sistemului politic şi economic al democraţiilor liberale nu vor veni din lipsitele de credibilitate Rusia şi China, ci chiar din gurile pline de ură şi bizară frustrare ale unor tineri şi copii din democraţiile şi naţiunile cele mai prospere ale lumii occidentale? Ei, asta se numeşte ironia istoriei.


Nu ştim astăzi dacă şi cum va reuşi liberalismul de centru, moderat şi raţional, să riposteze, să-şi apere ordinea şi valorile, să rămână decent în exprimare, să supravieţuiască atacului furibund al ideologiilor contestatare, de extremă dreapta sau de extremă-stânga.

Discursul echilibrat nu mai are trecere. „Se cumpără” abordările exaltate, radicalismul, frenezia ideologică, ideile şi cuvintele tari, distrugătoare, ameninţătoare, ultimative. Politica şi partidele au devenit sectare, pline de adulaţie şi entuzism faţă de ele însele, şi de ură şi aversiune faţă de ceilalţi. Fiecare se crede cel mai deştept, cel mai îndreptăţit, deţinătorul adevărului absolut, care primeşte mii de like-uri în bula lui, fie că este sau a devenit fără să-şi dea seama un neofascist nenorocit şi habotnic, care a uitat că naţionalismul umoral este sărbătoarea mizeriei şi a războiului, fie dimpotrivă, că l-a furat valul stângist şi a devenit din tânărul cuminte, tocilar şi pacifist care era în şcoală un hipster exaltat anti-capitalist, care nu prea ştie de unde îi vin bunăstarea materială şi gadget-urile performante dar crede că vrea să trăiască fără industrie, fără motoare, fără extracţie, fără producţia de textile, fără avioane, fără turism, vâslind liniştit într-o bărcuţă biodegradabilă spre o insulă pustie unde va pescui şi vâna de dimineaţa până seara (apropo, cei de atunci, care chiar trăiau aşa, într-o natură virgină, fără industrie farmaceutică şi fără dezvoltare economică, aveau o speranţă de viaţă de 30-35 de ani, nu 85-90 cât trăiesc acum norvegienii, a căror bunăstare se bazează în proporţie de 70% pe veniturile din petrol).

În fine, şi unii şi alţii sunt hateri, indivizi captivi şi folosiţi, răpiţi fără ştirea lor pe Facebook de maeştrii păpuşari ai ideologiilor radicale şi contestatare, care la nivel global fac doar jocul Rusiei şi al Chinei. Cei care au prosperat în ultimele două secole din spiritul libertăţii, naţiunile spaţiului euro-atlantic, se întorc acum cu infinită naivitate împotriva libertăţilor, dorind restricţii şi protecţie şi uitând pe ce s-a clădit succesul, bunăstarea şi supremaţia Occidentului.

Rusia şi China se folosesc pentru a distruge moştenirea capitalistă şi liberală a Occidentului şi supremaţia Vestului asupra lumii exact de arma cea mai de preţ a lumii liberale – libertatea de a contesta! Aici este paradoxul şi, probabil, dilema fără ieşire a lumii liberale. De ce nu au loc demonstraţii politice neîngrădite în Rusia şi China, de ce nu ţipă acolo isteric copiii, uitându-se monstruos la Putin sau la Xi Jinping? Unde sunt vocile contestatare de acolo, unde sunt „Vestele Galbene”, ultraecologiştii şi protestatarii lor anti-sistem? La închisoare, evident! Regimurile de la Moscova şi Beijing savurează cu ipocrizie protestul în lumea liberală, ba chiar îl şi finanţează uneori, dar îl suprimă rapid când apare în curtea lor. Iată esenţa conflictului asimetric între Occident şi puterile autoritariste.


Bătălia pentru cumpătare şi echilibru în politica democraţiilor din spaţiul euro-atlantic pare, spuneam, pierdută. O extremă o alimentează pe cealaltă. Iar triumful clasei mijlocii şi al Occidentului, în „deceniile de aur” ale capitalismului şi democraţiilor liberale, după 1945, a constat tocmai în moderaţie, decenţă, toleranţă, deschidere, evitarea extremelor şi radicalismelor ideologice de orice fel, căci toate sunt capcane după care urmează, mai devreme sau mai târziu, mari, crunte deziluzii. Toate experimentele ideologice şi radicalizările, ştim asta din istorie, au sfârşit prost.

Articole recomandate:

citește și

lasă un comentariu

Un răspuns

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

Un răspuns

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Citește și:

Cu câteva luni înaintea de alegerile europarlamentare, sondajele arată că

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: