Modelul creşterii pe baza unor deficite relaxate a fost utilizat pe scară largă în democraţiile occidentale în ultimele decenii, întrucât aduce atât dividende politice ( voturile unui electorat mulţumit), cât şi economice (pentru dreapta politică – profituri mai mari, pentru stânga politică – crearea de locuri de muncă). Cum să conteşti un asemenea model care face fericită toată lumea?
Ceea ce nu se vedea – şi avea să fie revelat abia de criza economică începută în 2007- erau imensele probleme de hazard moral inerente acestui model, dintre care cea mai importantă este aceea că iresponsabilitatea fiscală a părinţilor de azi va trebui plătită de fiii şi de nepoţii de mâine.
Creşterea economică prin relaxarea deficitelor este posibilă şi binevenită numai pentru ţările care au acţionat contra-ciclic (adică şi-au construit sanie vara şi căruţă iarna), acele ţări care şi-au creat spaţiu fiscal şi spaţiu monetar în anii de boom şi au acum de unde să relaxeze.
Pentru celelalte ţări (marea majoritate), care au urmat politici pro-ciclice în vremurile bune şi au turnat gaz pe foc, nu există alternativă la redresarea prin austeritate. Aceasta deoarece pieţele financiare au răbdare cu statele îndatorate numai până la un punct, după care le întorc spatele.
Pentru a induce mai multă confuzie în această dezbatere, mulţi economişti şi politicieni americani le predică europenilor modalitatea lor, americană, de ieşire din criză, prin acceptarea de deficite. Ceea ce se uită este excepţionalismul american, care se bazează pe supremaţia tehnologică, culturală, diplomatică şi militară. Toate acestea îi fac pe investitorii străini sa aibă în continuare încredere în economia SUA şi să-şi investească banii acolo. Or, este de domeniul evidenţei că ceea ce li se acceptă de către investitori Statelor Unite nu are cum să li se accepte statelor mici din Europa.
O abordare mai nuanţată a avut-o recent Jeffrey Sachs, care consideră că punerea problemei în termenii creştere versus austeritate este simplistă. În fapt, el consideră că se confruntă nu două, ci patru şcoli de gândire:
- keynesienii adepţi ai creşterii prin deficite şi favorabili unor intervenţii semnificative ale statului în economie;
- adepţii pieţei libere, partizani ai statului minimal (şi care nu sunt neapărat împotriva deficitelor – subl.ns.);
- „şoimii” anti-deficit, care susţin reducerea deficitelor prin tăierea cheltuielilor;
- structuraliştii care sunt în favoarea reducerii deficitelor prin creşterea taxelor.
Conform lui Sachs, din prima categorie ar face parte Paul Krugman şi Ed Milliband; din a doua, Martin Feldstein şi Mitt Romney; din a treia, George Osborne, Angela Merkel şi Mario Draghi; din a patra, el însuşi şi – se speră – FranÇois Hollande.
Deja, faptul că noul preşedinte francez este perceput ca un posibil adept al corectitudinii fiscale este un lucru pozitiv. Despre politicile sale nu se pot spune prea multe ex ante, acestea fiind o mixtură de promisiuni:
- foarte bune (capitalizarea Băncii Europene de Investiţii),
- bune (obligaţiunile de proiect – project bonds),
- discutabile (redistribuirea fondurilor de coeziune neutilizate),
- proaste (taxarea suplimentară a sectorului financiar-bancar)
- foarte proaste (scăderea vârstei de pensionare).
România
Revenind la situaţia României, este clar că procesul de corectare a dezechilibrelor fiscale trebuie să mai continue, pentru a da pieţelor de capital confortul că situaţia este sub control.
Preocupant este faptul că majoritatea politicilor fiscale propuse (diferenţierea impozitului pe venit, diferenţierea TVA etc.) merg în sensul opus celui reclamat de diminuarea deficitelor. România încă duce lipsă de apărători în spaţiul politic ai deficitelor mici. Acestea din urmă pot fi atinse fie cu un nivel ridicat al veniturilor bugetare, care să corespundă unui nivel elevat al cheltuielilor bugetare (intr-o abordare de centru-stânga), sau cu un nivel scăzut al veniturilor la buget, care sa corespundă unui nivel scăzut al cheltuielilor (într-o abordare de centru – dreapta).
Atâta timp cât partidele noastre vor vrea numai partea convenabilă a compromisurilor (adică venituri bugetare scăzute, dar cheltuielile bugetare mari), disciplina fiscală va continua să depindă în mare măsură de organisme gen Comisia Europeană sau FMI.
Urmărește-ne pe Google News
4 răspunsuri
1. Austeritatea s-a dovedit dezastruoasa peste tot. Incredererea pietelor nu s-a produs.
2. Consolidarea fiscala inainte de terminarea procesului de reducere a datoriilor sectorului privat (deleveraging) este o idee proasta, sfidand orice manual onest de economie.
3. Toata teoria austeritatii se bazeaza pe gluma proasta cu increderea pietelor financiare. Adica exact cele vinovate de criza sunt chemate sa masoare credibilitatea statelor. „Infractorii” au devenit „judecatori”.
4. Traim o „democratie” inversa: suveranitatea pietelor in loc de suveranitatea cetatenilor.
5. In articolul citat, Sachs remarca ca una dintre cauzele crizei in UE este dereglementarea bancilor germane, care a contribuit la crearea dezechlibrelor.
cred ca Sachs dar si dvs. ati omis pozitia a trei mari economisti: Stiglitz, Mundell si Roubini, cred ca primul intra la keynesieni, pozitia lui a fost de multe ori identica cu cea a lui Krugman, al doilea, un lider incontestabil al supply siderilor, ar putea intra tot in prima categorie, al treilea este dificil de incadrat, liderii Frantei si Germaniei cu greu pot fi considerati specialisti in domeniul economic
Ştiţi ce nu înţeleg , oricare ar fi abordarea politică , de ce se arată dispreţ faţă de capitalul rezervelor . Nu ar putea fi stabilit un procent care să sprijine creşterea economică ( nu finanţări penibile )pentru situaţii de criză de nivel macroeconomic ? Cred că în prezent ţara noastră traversează o asemenea situaţie ! Desigur banii nu ar trebui daţi pentru campanii …. nu vreau să exemplific un caz actual .