Pentru aderarea la euro, trebuie îndeplinite cinci criterii nominale de convergenţă şi adusă legislaţia de organizare şi funcţionare a băncii centrale naţionale la un numitor comun cu cea a Băncii Centrale Europene.
Cele cinci condiţiile necesare dar insuficiente
Criteriile:
- Deficitul bugetar trebuie să se situeze sub 3% din PIB
- Datoria externă sub 60% din PIB.
- Inflaţia trebuie să fie cu cel mult 1,5% peste media celor mai performante trei state din zona euro.
- Cursul de schimb trebuie să poată fi păstrat cel puţin doi ani în limite de variaţie de 15% faţă de o paritate centrală fixă în raport cu euro.
- Rata nominală a dobânzii pe termen lung la obligaţiunile emise de stat să fie cu cel mult 2% peste media celor mai scăzute valori din trei ţări din Euroland.
Hai să zicem că adoptarea legislaţiei o facem, datoria externă o avem în regulă şi o păstrăm aşa, iar cursul de schimb arată destul de stabil pe ultimii doi ani.
Să mai presupunem şi că strângem cureaua şi ducem deficitul bugetar sub 3% până în 2012 şi îl ţinem acolo măcar în 2013 şi 2014.
Rămân două probleme.
Încă două hop-uri de traseu
Prima este dobânda pe termen lung, unde nu prea avem nici piaţă constituită solid, nici o percepţie externă prea grozavă şi nici binecuvântarea agenţiilor de rating pentru calificativul BBB, minim pentru recomandarea de investiţii.
Dar, situaţia se îmbunătăţeşte, piaţa se dezvoltă, percepţia pare a fi mai bună (tocmai am coborât cu prima de risc sub cea a Ungariei). În plus, acest indicator este în mişcare, cu tendinţă de creştere a dobânzilor pe zona euro. Venind din sens contrar, ar trebui să reuşim cumva să ne apropiem suficient, ceea ce este dificil.
A doua problemă este problema-cheie a inflaţiei, unde ne aflăm la coada Europei, cu opt procente faţă de un obiectiv situat, cel mai probabil, undeva sub trei procente. Şi aici avem o ţintă în mişcare, cu o oarecare tendinţă de inflamare a preţurilor pe zona euro. Doar că suntem strâns legaţi economic de ţările pe care le vizăm, comerţul derulându-se cam două treimi cu UE, ceea ce complică enorm lucrurile. Şansele de intrare în ecartul permis de 1,5% sunt similare cu cele ale naţionalei lui Lucescu jr. de a se mai califica la Campionatul European: adică să batem tot, să avem baftă cu celelalte rezultate ( care nu mai sunt la mâna noastră) şi să mai câştigăm şi eventualul meci de baraj.
Mai mult, fără a intra în partea de econometrie, cele cinci criterii nu sunt independente şi concentrarea excesivă asupra unuia rămas nerezolvat le poate trimite pe celelalte în afara cerinţelor. Cerinţe care nu sunt orientative ci limitative. Adică nu trebuie să fim pe aproape cu îndeplinirea lor ci mult mai stricţi, iar acelea să fie valorile maxime pentru situaţii de avarie.
Şi marele prag: COMPETITIVITATEA
De parcă toate cele de mai sus nu erau de ajuns, experienţa a arătat că, şi dacă o ţară strânge din dinţi până trece examenul euro, ulterior tot eşafodajul macroeconomic se poate dărâma în urma tensiunilor acumulate. Imposibilitatea de a mai folosi cursul de schimb drept amortizor pentru şocurile economice prespune o economie solidă, competitivă. Altminteri, efectele pot fi dramatice.
Bulgaria şi ţările baltice, care şi-au legat benevol moneda de euro au simţit pe pielea lor acest fapt, iar Grecia, intrată cu cântec pe ultima sută de metri în zona euro, este exemplul edificator pentru zicerea “graba strică treaba”. Polonia şi Cehia, care ar putea forţa puţin nota şi adera rapid la euro, au înţeles riscul efectelor adverse şi nu se mai înghesuie la poarta monedei unice.
Să ţii pasul cu etalonul german nu este tocmai simplu, Italia, Spania şi Portugalia gâfâie în crescendo mai în spate. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia s-au eschivat până acum, dar ele au un statut special. Noi ne-am angajat să introducem euro. Când, rămâne de văzut, “dacă” nu mai este o opţiune.
Cifrele noastre, care ne leagă de leu
Deşi a şaptea ţară ca populaţie, România vine doar cu puţin peste 1% din PIB-ul UE.
Competitivitatea noastră este, în prezent, de 48% din cea a celor 15 membri vechi ai UE, de dinaintea valului de extindere din 2004.
Intrarea în zona euro ne-ar lăsa, pe de o parte, fără posibilitatea devalorizării monedei naţionale pentru a compensa un ritm mai redus de creştere a productivităţii muncii, pe de altă parte, fără posibilitatea de a include parţial în curs un spor al aceleiaşi productivităţi.
Prima este uşor de înţeles, dar de ce este importantă partea a doua ? Pentru că avem media preţurilor la mai puţin de 60% din cele europene, iar apropierea lor inevitabilă va prespune din start o inflaţie mai ridicată după adoptarea euro, fără posibilitatea de majorări salariale, cel puţin din motive de competitivitate. La care nu atât nivelul faţă de zona euro este problema, cât ritmul relativ de creştere faţă de ţările din zona euro.
La nivelul întreprinderii, competitivitatea este capacitatea de a se menţine pe piaţă prin produse cu caracteristici egale sau superioare produselor similare concurente.
La nivel de ţară, a fi competitiv, înseamnă ca, ţinând cont de o serie de indicatori (ocupare, productivitate, comerţ exterior, stabilitate financiară, mediu de afaceri) să ne situăm peste medie şi în apropierea celor mai performante state din zona euro.
De aceea, momentul aderării la zona euro trebuie ales cu mare grijă. Pe lângă partea tehnică de indicatori şi evoluţia economiei, contează decizia politică şi susţinerea populaţiei. Dar a te mişca liber de conversie valutară în alte 17 state, fără risc valutar la achitarea ratelor şi fără costuri devenite inutile pentru mai mult de jumătate din schimburile externe nu e puţin lucru.
