”Știm că dacă inteligența artificială, stimulată spre performanțe tot mai ridicate, prin algoritmi și machine learning, preia inițiativa „politică”, ea va fabrica, amoral și pragmatic, o societate eugenică, a controlului absolut, tinzând spre eliminarea treptată a omului-așa-cum-îl-știm.”
Textul de mai jos e o sumă de fragmente din textul apărut în cel mai nou număr (90) al revistei exclusiv print CRONICICILE Curs de guvernare (Sumarul și autorii – AICI-LINK),
iar autorul e Teodor Baconschi: antropolog, autor, diplomat, teolog și politician – fost ministru de externe între 2009 și 2012, autorul a zeci de publicații, studii, articole și eseuri.
(Redacția)
***
Naturalist, poet, dramaturg, diplomat și om politic, J. W. Goethe încarnează emblematic demonia modernității, pe care a descris-o, glumeț, în poemul său Ucenicul vrăjitor. Textul (în traducerea lui Șt. O. Iosif) începe astfel: Iar s-a dus în târg bătrânul/Maistru vraci, și-s eu stăpânul!/Hai, că pun eu azi la cale/Toate duhurile sale!/Știu pe dinafară/Farmecele lui/Și minuni, ca dânsul/Fac, fără să-i spui.
Morala acestei flamande alegorii alchimice definește criza celui care declanșează un proces, fără să-l mai poată opri.
Ucenicul vrăjitor nu e Maestrul autentic. El uzurpă, în absența celui legiuit prin tradiție, o poziție de putere simbolică asupra elementelor. Suntem în plină psihodramă adamică: omul încalcă interdicția de a cunoaște, care l-ar putea diviniza voluntar. Vrea să știe pe cont propriu și cedează ispitei diabolice de a-l înlocui pe Cel care l-a adus la ființare. Tema demonică – prin care omul îl concurează nefericit pe Demiurg – a fost reluată de Dostoievski, Nietzsche, Bulgakov sau Thomas Mann și reprezintă patrimoniul neo-prometeic al erei revoluționare.
De fapt, revoluția nu începe la zidurile Bastiliei sau pe eșafoadele iacobine, ci mai devreme, în stele, prin revoluția copernicană, adâncită de Kepler și Galilei sau Tycho Brahe. Ea a fost posibilă prin aplicațiile practice ale opticii, din care s-au dezvoltat telescopul și microscopul, simbolizând Noua Eră a fizicii și biologiei. Deci prin traducerea științei în tehnică. Tehnica – pe care grecii o socoteau „artă” (he techne) – include toate soluțiile unor probleme care devin evidente prin cunoașterea pozitivă și metoda experimentală. E semnificativă această dialectică: prin tehnosferă, inventăm o problematică: ea nu decurge din necesitățile inerente ale supraviețuirii, cât dintr-un impuls de ordin „luciferic”. Controlul lumii fizice are un misterios resort metafizic. Deplina dominație asupra naturii îi conferă omului un statut supranatural, obținut pe căi „magice”.
Când paleontologia, genetica și arheologia ne-au permis periodizarea aventurii lui homo sapiens, am clasificat erele preistorice din perspectivă utilitară: paleoliticul, neoliticul, epoca bronzului și a fierului se referă la tehnologia specifică fiecărui segment al duratei lungi, între meșteșugul cioplirii silexului și emergența metalurgiei. Această taxonomie ne arată că timpul șterge culturile arhaice: nu știm, în afara unor conjecturi incerte, cum se articulau cosmogonia și cosmologia omului preistoric, nu-i cunoaștem estetica și ritualurile religioase, dar îi putem reda specificul cronologic în funcție de tipologia uneltelor sale.
(………………………………………………….)
odată ce reconstituim procesul omului „modern” (adică starea de „civilizație”), vorbim, cu precădere, de științe, religie și politică, nu de tehnologii. Imperiile din Semiluna fertilă, din Egipt, elenismul consacrat prin cuceririle lui Alexandru Macedon, Imperiul Roman (divizat ulterior între Apus și Răsărit) și toate structurile intermediare (medievale) care au pregătit terenul Renașterii, Umanismului, al Reformei protestante și al revoluției științifice – urmată, în secolul al XIX-lea, de revoluția industrială – ne oferă o frescă uriaș policromă, diversă și discret ascendentă, în care cultura spirituală a produs și tehnologii tot mai evoluate, fără să se lase copleșită de impactul lor socio-economic.
Noua vârstă a umanității și religia științei
Faptul că nu mai putem defini istoria contemporană – și nici imagina viitorul civilizației occidentale – în termenii „suprastructurii” (ca să-l pomenim, ironic, pe Marx) ne arată că ne aflăm la o răscruce colosală, adică pe pragul unei noi epoci de lungă durată, care nu va fi caracterizată prin creații intelectuale, instituții politice și manifestări artistice strict individualizate, ci mai curând printr-o confruntare titanică între Ucenicul vrăjitor și forțele tehnice pe care a reușit să le dezlănțuie, fără a le mai putea controla efectele pe termen lung.
Această nouă vârstă (potențial finală) a fost convențional inaugurată prin era atomică și se prelungește acum, prin revoluția informatică, spre timpul inteligenței artificiale. Globalizarea tehnologiilor se dovedește mult mai prolifică decât aceea a comerțului, schițată în trecut prin Cruciade, Drumul Mătăsii, Marile descoperiri geografice, Liga Hanseatică sau Compania Indiilor. Ea devine referința comună a umanității, dincolo de tensiunile și fracturile geopolitice, de erodarea hegemoniei americane și profilarea Chinei ca superputere comunist-capitalistă.
Alături de Religia Științei (difuzată ca scientism popular), noile tehnologii devin pe zi ce trece nu doar bunuri globale (fără frontiere și ierarhii), ci și proteze ale umanității, introduse în țesutul nostru genetic și gata să modifice, la nivel celular, suportul nostru biologic.
Ele au substituit realității fizice o realitate virtuală, a comunicării permanente, au generat o noosferă digitală și policentrică, au abolit distanțele și împing antreprenorialul mondial spre completa automatizare a producției de mărfuri, în vreme ce redefinesc umanul ca hibrid bio-tehnologic reciclabil la infinit.
În secolul 21, substanța reflecției filozofice asupra viitorului e acaparată de tema confruntării dintre singularitatea umană și singularitatea tehnologică, analizată, printre alții, de Nick Bostrom.
Știm că dacă inteligența artificială, stimulată spre performanțe tot mai ridicate, prin algoritmi și machine learning, preia inițiativa „politică”, ea va fabrica, amoral și pragmatic, o societate eugenică, a controlului absolut, tinzând spre eliminarea treptată a omului-așa-cum-îl-știm.
Într-o lume unde computerele preiau inițiativa și procesarea de Big Data permite condiționarea distopic-elitistă a maselor, ethosul uman – făcut din încercare și eroare, intuiție și emoție, libertate și paradox – nu mai are cum să fie compatibil cu perfecțiunea progresului liniar și indefinit.
Omul „modern” (lato sensu) a trăit în ultimele 70 de milenii sub pariul a trei delimitări esențiale: să nu se confunde cu animalicul, cu divinul și cu tehnologicul.
Cu animalicul a continuat să se confrunte punctual, în marile explozii de violență intraspecifică.
Cu divinul s-a confruntat fie prin opoziție gnostică, fie prin aspirație soteriologică, rafinată în creștinism, care i-a propus omului o theosis kata charin („îndumnezeirea prin har”).
(…………………………………………………..)
Tehno-optimiștii văd, firește, partea plină a paharului: știința și tehnica ne prelungesc viața, ne scapă de pandemii, ne ameliorează traiul și ne oferă timp liber pentru educație și divertisment. Tot ei văd umbra distopiei tehnologice ca pe o maladie strict occidentală, paralelă cu urgența obiectivă de a scoate din subdezvoltare țările sărace ale Sudului și de a-i converti la luminile rațiunii științifice pe adepții conspiraționismului ori pe cei ai credinței că Pământul e plat.
Personal, sunt mai rezervat, bine știind că tehnologia se răspândește ca lumina, fără discriminare și criterii etice, cam tot așa cum telefoanele inteligente sau armele letale ajung pe mâna teroriștilor islamiști sau a bandelor genocidare din Africa sub-sahariană, înainte de apa curentă, antibiotice și programele UNICEF.
Dacă ceva e posibil, el va fi și probabil, atât în bine, cât și în rău.
(…………………………………………………)
***
Textul integral poate fi citit în cel mai nou număr (90) al revistei exclusiv print CRONICICILE Curs de guvernare (Sumarul și autorii – AICI-LINK)
Urmărește-ne pe Google News
