Taxarea salariului românesc în comunism şi în noul capitalism. „Solidaritatea între generaţii” şi creşterea economică

Taxarea salariului românesc s-a triplat din 1950 încoace, potrivit datelor puse la dispoziție de Institutul Național de Statistică. Evoluția câștigurilor brute net și nete arată că ne îndreptăm spre un nivel chiar de patru ori mai mare și dublu față de perioada de dinainte de schimbarea regimului politic în 1989. Cifrele au, însă nu doar o valoare statistică: ele denunţă şi explică nişte fenomene pe care le trăim chiar acum, cu implicaţii atât asupra creşterii economice, cât şi asupra solidarităţii sociale între generaţii.

Mai întâi datele din tabele, apoi să analizăm ce înseamnă ele de fapt:

În ceea ce privește taxarea salariului românesc, pe parcursul timpului, se evidențiază o primă perioadă de 20 de ani cu contribuții foarte reduse faţă standardele actuale, cu o medie pe câte zece ani a raportului dintre câștigul salarial net ( ”bani în mână”) și cel brut identică, și anume 92,3%. Sub nivelul de 90% s-a ajuns, în premieră, de-abia în anul 1970, după care s-a produs o diminuare treptată, cu stabilizarea în jurul valorii de 86% din 1978 și până în 1989.

Practic, încă din perioada socialistă s-a recunoscut necesitatea dublării impozitelor aplicate pe salariile brute, în principal pentru a face față procesului de îmbătrânire a populației și pentru a asigura un raport decent între pensia primită și salariul avut (rata de înlocuire).

Taxarea salariului românesc. Impozitarea după Revoluția din 1989

De luat aminte, în perioada de conducere comunistă nu și-a pus nimeni problema impozitării progresive, cu cote diferențiate, mai mici pentru salarii mai mici și mai mari pentru salarii mai mari.

Ieșirile masive și anticipate la pensie, conjugate cu scăderea puternică a forței de muncă fiscalizate au determinat, imediat după 1989, o creștere rapidă a taxării muncii. Nivelul de 75% raport net/brut a fost atins încă din 1997 iar anul 2002 a marcat valoarea minimă a acestui indicator, de 71,2%. De remarcat faptul că revenirea din 1998 – 1999, ceva mai consistentă chiar decât cea prilejuită de modificarea paradigmei de impozitare din progresivă în fixă, a trecut aproape neobservată.

Introducerea cotei unice de taxare a veniturilor impozabile ( atenție, venituri impozabile și nu salariu !) a readus, în primul an de aplicare ( 2005) raportul net/brut la 77%. După care, lipsa de indexare a deducerilor, urmată de ideea liberală (!?) a diminuării lor progresive după venit, a dus la reintrarea pe un trend descendent. Mai ales că toate aproape tot beneficiul reducerilor a fost trimis către angajator.

Pe această cale, media de taxare a câștigurilor salariale brute a urcat de la 21,5% pentru perioada 1990 – 1999 la 26% în perioada 2000 – 2009. În pofida necesității de a revigora cererea internă, ultimii doi ani au marcat confirmarea trendului de creștere a taxării iar în 2012 se merge pe majorarea generală a nivelului brut în loc de introducerea unor deduceri țintite pe categoriile realmente defavorizate.

În treacăt fie spus, punctajul de pensie a fost calculat doar prin raportare la nivelul mediu de salarizare și nu prin corelarea cu impozitele plătite. Dacă ar fi fost după contribuția efectivă a fiecăruia din salariul brut convenit, un an de contribuție după 1990 ar fi trebuit echivalat cu trei ani de dinainte de 1970 sau un an din prezent ar face dublu decât unul din anii ce au precedat 1989.

Ceea ce oferă o perspectivă mult diferită de percepția publică referitor la solidaritatea între generații. Cei mai favorizați au fost cei ce au ieșit anticipat la pensie imediat după 1990. Cei mai defavorizați sunt cei care au prins numai perioada de după și pentru care nu vor mai exista peste alți 20 de ani surse de plată a pensiilor la aceeași rată de înlocuire ( altminteri blamată) din prezent.

Numărul foarte mare de salarii minime pe economie declarate la Fisc și necesitatea diminuării salariilor declarate obligatoriu la stat arată că nivelul de taxarea salariului românesc exagerat afectează deja și va afecta și mai mult creșterea economică. Atât pe partea de ofertă, prin costul tot ridicat al forței de muncă, cât și pe partea de cerere, prin diminuarea mai substanțială a acesteia.

Matematic, și o cotă regresivă de 16%-12%-8% ar reduce, din perspectiva mediei, taxarea salariilor. Dar ea are, pe lângă dezavantajul că nu are contrapartidă în alte venituri, și pe acela că se acordă fără a ține cont de necesitățile fiecărei familii, nemaivorbind că se va duce în majorarea prețurilor la produsele de bază și nu la dezvoltarea unor sectoare de servicii cu potențial de dezvoltare și creare de noi locuri de muncă.

Dacă se merge pe ideea că statul este un slab administrator iar sectorul particular are mai multă grijă de banii cheltuiți, atunci ar trebui să ne însușim și ideea de a lăsa mai mulți bani la dispoziția și decizia celor care muncesc și care constituie o piață solvabilă pentru o serie de servicii mult subdezvoltate la noi, cum ar fi cele de sănătate, învățământ, asigurări etc.

Dar asta ar înseamna viziune, politici economice şi fiscale lucide, o privire responsabilă şi competentă în viitor..