”O suprataxare a băncilor pe active în condiţiile în care au marje ridicate de profit şi un indicator de solvabilitate de 18,5% faţă de practica istorică europeană a pragului minim de 8% pare a fi de bun-simţ.”. Să numim această formulare – ”impresia”.
Asta pe ideea că va merge şi aşa, iar politica prudenţială este exagerată.
Totuşi, o decizie cu implicaţii majore nu prea este indicată a fi luată în abstract, ci raportat la realitatea concretă.
Pentru a face o trimitere tip genul proxim şi diferenţa specifică, 8% este un reper general, precum cel de 60% de la datoria publică (unde BNR recomandă, inclusiv pe motiv de dobânzi semnificativ mai mari faţă de media europeană, un nivel de maxim 45% şi, preferabil, un prag critic de 40%).
De altfel, fostul reper de solvabilitate de 8% stabilit la nivel european ( de fapt 10% în cazul nostru, prin reglementările BNR impuse în 2009) nu mai este valabil explicit în prezent:
Între timp, a apărut regulamentul UE nr. 575/2013 cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2014, cu un ghid de aplicare al European Banking Authority (EBA) care complică lucrurile faţă de cea de la datoria publică.
Activitatea de supraveghere trebuie să evalueze şi să măsoare riscurile pentru fiecare bancă în parte (Supervisory Review and Evaluation Process, prescurtat SREP în lb. engleză).
SREP arată cum stă o bancă din punct de vedere al cerinţelor de capital şi al riscurilor asumate, cu posibilitatea ca autoritatea de supervizare să emită decizii de corecţie într-un timp specificat.
Astfel, cerinţa de capital totală (TSCR, adică Total Supervisory capital Requirement, evident, în lb. engleză) este DIFERITĂ de la bancă la bancă. În plus, i se adaugă un buffer ( stoc tampon) stabilit în urma analizei departamentului specializat în stabilitate al supervizorului. Aşadar, aplicarea unei reguli uniforme nu se suprapune peste cerinţe prudenţiale uniforme.
Aplicarea taxei pe activele bancare ar adăuga costuri suplimentare şi ar scădea fondurile proprii. Simularea aplicării acestei taxe făcută pentru evoluţia din 2018, făcută de Direcţia de Supraveghere a BNR, a arătat că două bănci din sistemul bancar românesc ar fi coborât sub cerinţa minimă de capital (Overall capital Requirement, prescurtat OCR în lb.engleză).
Alte şase bănci, printre care două de importanţă sistemică, ar fi intrat sub incidenţa Legii nr. 312/2015 privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit, deoarece ar fi intrat în ecartul de 1,5 puncte procentuale peste OCR, care reclama intervenţia Băncii Naţionale pentru limitarea riscurilor, mergând până la sistarea creditărilor. Desigur, cu consecinţe greu de estimat asupra stabilităţii financiare şi a credibilităţii de ansamblu a sectorului bancar.
Ar mai fi de reţinut că ponderarea la risc a activelor se face în funcţie de natura acestora. De exemplu, pentru plasamentele în titluri de stat riscul este 0, în timp ce creditele acordate diferitelor categorii de clienţi trebuie ponderate cu riscul aferent fiecărui credit în parte. Ghidul de aplicare a metodologiei de evaluare EBA/GL/2014/13 din 19 Decembrie 2014 specifică obligaţia autorităţilor de supraveghere bancară de a defini categorii de risc de la 1 (risc puţin sesizabil) la 4 (risc ridicat), cu precizarea că încadrarea nu trebuie făcută în mod automat şi nici nu sunt excluse încadrări după o scară de departajare mai fină.
Aşadar, creşterea semnificativă a creditării (în ideea de a creşte profiturile pentru compensarea costurilor suplimentare) ar veni, foarte probabil, la pachet cu majorarea ponderilor de risc luate în calcul şi o modificare calitativă dinspre concentrarea relativă pe titluri de stat spre creditarea economiei reale (dezirabilă dar şi cu consecinţe asupra indicatorilor de stabilitate).
Ar mai trebui avută în vedere reacţia acţionarilor, deoarece o accelerare a creditării ar presupune aducerea de bani „de acasă” şi o reducere a marjelor de profit (versus mutarea activelor spre „zări mai calde”). În plus, dacă ar fi să aplicăm teoria utilităţii marginale la acordarea creditelor, s-ar putea ca ultimul să fie mai puţin profitabil decât primul.
Una peste alta, timpurile s-au schimbat odată cu reglementările europene pe care trebuie să le aplicăm, iar aplicarea unei taxe de bun-simţ comun pe activele bancare (nu mai discutăm legătura cu ROBOR) riscă să cadă în capcana matematică a inducţiei incomplete şi a abordărilor liniare. Doar calculele concrete, pe simulări făcute de specialişti aduşi la zi cu reglementările prudenţiale, pot da un răspuns avizat dacă sistemul bancar poate „să meargă şi aşa”.
Evident, se pot da acte normative şi acestea vor fi respectate întocmai, dar întrebarea nu este dacă se poate şi aşa ci cum ar fi mai bine să facem, fără a avea o prejudecată în materie. Asta deoarece, după cum se spunea pe vremuri, acumulările cantitative produc schimbări calitative. Simpla ajustare parametrică, de tip hai să modificăm un reper stabilit arbitrar de la 1,5% la 2% numai să impunem o taxă, s-ar putea să nu fie soluţia optimă. De aceea, pe croiala economiei, se impune să măsurăm de mai multe ori până să tăiem odată.
