Aşa cum spune şi Ian Bremer în cartea sa “Sfârşitul pieţei libere – cine câştigă războiul dintre state şi corporaţii?”, apărută în 2010, capitalismul de stat e un sistem în care guvernul e actorul economic principal, folosind pieţele în primul rând pentru beneficii politice.
Statul a început să revină, mai puternic, în unele economii ale lumii, după ce timp de aproape trei decenii au fost în prim plan liberalizarea economică şi privatizarea. Acest lucru se întâmplă, în parte, prin uşa din spate a pieţelor emergente precum China, Rusia sau producătorii de petrol din organizaţia OPEC, unde companiile de stat sunt vehicule pentru politicile dictate de sus. Autorul cărţii consideră că acest lucru nu este în beneficiul economiei mondiale. Bremer afirmă că pieţele libere îşi vor dovedi superioritatea, în timp. Un argument în acest sens este diferenţa mare între eficienţa companiilor de stat şi cele private, în special în sectorul energetic, unde societăţile guvernamentale controlează trei sferturi din rezervele de petrol ale lumii.
Majoritatea companiilor de stat europene sunt în domeniul utilităţilor – apă, gaze, electricitate, deşeuri menajere – dar şi în telecomunicaţii, transport public, porturi şi aeroporturi sau servicii poştale.
Câteva exemple. Polonia
Problemele cele mai mari există în Europa Centrală şi de Est, în ţările care s-au alăturat relativ recent Uniunii Europene. De exemplu, în Polonia, guvernul a fost acuzat de nenumărate ori că intervine politic în conducerea unor companii de stat. Practica de a înlocui managerii companiilor de stat este obişnuită după fiecare schimbare de guvern, afectând valoarea acelor societăţi listate la bursă. Este un aspect negativ pentru piaţă şi dă apă la moară investitorilor, care consideră ţara o democraţie imatură. Preţul acţiunilor acestor companii pe piaţă scade de fiecare dată când se fac acele schimbări manageriale.
În 2006, agenţia de rating Standard & Poor’s a revizuit evaluarea companiei de asigurări PZU (la care Ministerul polonez al Finanţelor deţine 56% dintre acţiuni) de la “stabil” la “negativ”, după ce guvernul l-a demis din funcţie pe directorul Cezary Stypulkowski – motivaţia S&P fiind tocmai riscul pe care-l presupune interferenţa politicului în economie. Pentru a mai domoli criticile, premierul polonez de atunci, Kazimierz Marcinkiewicz, a cerut unui grup de experţi să acţioneze ca un filtru pentru candidaţii nepotriviţi pentru aceste posturi. Grupul olandez de asigurări Eureko deţine 33% din acţiunile PZU, firma având un profit de 785 milioane de euro în 2005.
Guvernele poloneze schimbau directorii companiilor de stat, după alegeri – atât în cazul holdingului farmaceutic Polski holding Farmaceutyczy, cât şi al companiei de căi ferate PKP Intercity, al companiei miniere KGHM, liniilor aeriene LOT Polish Airlines sau societăţii de gaz şi petrol Polish Oil and Gas (PGNiG). Potrivit presei poloneze de la acea dată, 14 din cele 25 de corporaţii cu control semnificativ al statului au cunoscut managementul pe criterii politice.
Doi ani mai târziu, însă, în septembrie 2008, situaţia se îmbunătăţise, chiar dacă nu era perfectă. Transformarea economiei poloneze nu este completă, dar din cele 10 companii importante ale ţării, doar şase mai sunt în proprietatea sau sub controlul statului. Celelalte sunt deţinute de multinaţionale precum Fiat, France Telecom sau Unicredit. Companiile de stat au, în general, prea mulţi angajaţi, sunt mai supuse intereselor politice, dar asta nu înseamnă că nu pot avea rezultate bune. Cea mai importantă companie din regiune rămâne PKN Orlen, rafinărie şi distribuitor de produse petroliere. Dominaţia societăţilor de stat s-ar putea încheia dacă guvernul de la Varşovia pune în practică promisiunea de a privatiza 700 de companii controlate de stat, în următorii ani, cea mai mare schimbare urmând a fi în domeniul energetic.
În august 2010, polonezii au anunţat că vor să vândă o mare parte a acţiunilor la două dintre companiile de stat, fără a pierde, însă, complet controlul asupra lor – noua abordare a liberalilor aflaţi la putere faţă de “capitalismul de stat”. “Vom continua să păstrăm un anumit nivel al controlului statului, cel puţin 25% din acţiuni”, spunea premierul Donald Tusk. Polonia este sceptică în ce priveşte vânzarea totală către străini a companiilor importante din ţară. Criza economică a dezvăluit riscul de a nu avea firme importante cu capital intern considerabil, care pot contribui la stabilizarea economiei, în caz de urgenţă. Cheia noii politici guvernamentale este îmbunătăţirea administrării companiilor de stat, până nu de mult extrem de prost conduse, din cauza atriburii posturilor pe criterii politice.
Guvernul este deschis către investitorii străini, Trezoreria de stat îşi propunea să vândă proprietăţi în valoare de 6,3 miliarde de euro, dar vrea să-şi păstreze controlul asupra unor companii strategice. Printre acestea se află cea mai mare bancă din ţară, PKO BP, şi cea mai mare firmă de asigurări, PZU. La aceste companii, statul fie va rămâne acţionarul majoritar, fie va avea suficient de multe acţiuni pentru a deţine controlul efectiv. Firmele vor fi tranzacţionate la bursa din Varşovia, pentru transparenţă pe piaţa financiară. Planul se bazează pe modelul norvegian de organizare a sectorului public. Membrii Consiliului de Administraţie sunt aleşi în funcţie de voturile primite într-un comitet independent, iar Ministerul de Finanţe va crea un departament special, similar unuia privat, pentru a-i reprezenta interesele.
Potrivit unei analize publicate de Harvard International Review, în 2009, o dată cu dezvoltarea pieţelor financiare, companiile deţinute de stat, în Europa, şi-au întors faţa către investitorii privaţi, pentru a strânge fonduri, cu care să se extindă în ţările lor sau în afara acestora. Astfel, societăţile de stat au început să emită acţiuni pe pieţele internaţionale sau să privatizeze părţi din acţiunile deţinute, vânzându-le la bursa internă sau pe cea din New York.
În ultimele două decenii, societăţile de stat au devenit competitive, chiar dacă nu s-au dovedit a fi la fel de eficiente ca şi firmele private. Printre măsurile luate pentru a se ajunge aici s-au numărat: numirea unor auditori şi membri ai Consiliilor de administraţie independenţi; restricţionarea subvenţiilor guvernamentale; recrutarea personalului bine pregătit de la universităţi de top din lume şi acordarea unor stimulente pentru manageri, în cazul unor rezultate deosebite.
Franţa
În Franţa, servicile poştale sunt de stat (La Poste), la fel compania feroviară (SNCF), serviciile de telefonie sunt mixte (statul deţine 27% din France Telecom), companiile petroliere nu sunt de stat, iar cele din domeniul energetic sunt mixte (Electricite de France e companie publică cu investiţii masive în străinătate).
Pentru Franţa, reactoarele nucleare reprezintă, ca şi panourile solare pentru Germania şi morile de vânt pentru Danemarca, nu doar o sursă de electricitate, ci şi un loc fruntaş ocupat pe piaţa globală, într-un domeniu tot mai înalt tehnologizat. Compania de stat Electricite de France (EDF) gestionează toate cele 59 de centrale nucleare din ţară, mai multe decât oriunde. Împreună cu Areva şi Alstom, două firme implicate în producţia de energie nucleară, EDF încearcă să intre în competiţie pentru afaceri în străinătate.
Guvernul francez şi-a întărit controlul, în 2010, asupra companiilor la care deţine acţiuni, pentru a se asigura că fabricile nu vor fi defiinţate şi oamenii nu-şi vor pierde locurile de muncă. Preşedintele francez Nicolas Sarkozy a numit un om de afaceri important la conducerea unei agenţii responsabile cu gestionarea acţiunilor guvernamenale. Jean-Dominique Comolli, director adjunct al companiei Tobacco, a devenit “comisar” pentru aceste acţiuni ale statului, subordonându-se direct ministrului de finanţe, Christine Lagarde. De altfel, guvernul francez a elaborat noi reguli prin care companiile la care este acţionar sunt obligate să raporteze periodic (o dată la şase luni) miniştrilor despre deciziile de investiţie, politicile de achiziţii şi managementul aprovizionării. Statul are acţiuni la câteva dintre cele mai importante firme din Franţa, printre care EDF, GDF Suez, France Telecom, EADS şi Renault.
Sarkozy s-a mândrit mereu cu deciziile pe care le-a luat în domeniu industrial, spunând că a “salvat” compania de infrastructură de transport şi energie Alstom de la o tentativă de preluare de către Siemens din Germania, în 2004. Liderul francez a fost extrem de nemlţumit când a aflat, din presă, anul trecut, că uzina Renault vrea să-şi mute producţia noului Clio în Turcia. În primul rând pentru că Renault, la care statul deţine 15% din acţiuni, a primit, în 2008, un împrumut guvernamental de 3 miliarde de euro, pentru a trece cu bine de criza de lichidităţi în care intrase. Până la urmă, managerul executiv Carlos Ghosn a fost convocat la Palatul Elysee şi producţia auto a rămas în Franţa.
Executivul de la Paris vrea ca planurile de investiţii ale companiilor în care statul are acţiuni păstrează o parte a procesului de producţie pe teritoriul naţional. Guvernul vrea, de asemenea, să joace un rol mai mare în numirea membrilor Consiliului de adminsitraţie şi reînnoirea mandatelor directorilor. „Cu un astfel de plan, statul va avea un rol mai important ca deţinător de acţiuni în domeniul industrial, pentru a se asigura că aceste societăţi îndeplinesc cele trei priorităţi: contribuie la competitivitatea pe termen lung a industriei franceze; creează valoare; oferă celor 1,5 angajaţi îngrijoraţi de viitorul lor persectiva dezvoltării profesionale”, spunea un text adoptat de consiliul de miniştri.
În 2007, Comisia Europeană încuraja statele în curs de dezvoltare să creeze un climat de afaceri benefic, prin reforma întreprinderilor din proprietatea statului (utilităţile publice – apă, electricitate, poştă, telecomunicaţii, infrastructură de transport), crescând nivelul investiţiilor străine; să facă o reformă a sectorului bancar şi să stabilească o protecţie socială adecvată.
Investiţiile străine au contribuit foarte mult la prosperitatea Europei Centrale, în ultimii 20 de ani, dar pentru a ieşi din criza actuală va fi nevoie de mai mult decât atât.
Ungaria
Răspunsurile populiste de tipul celor întâlnite în Ungaria, de exemplu, conduc spre o direcţie greşită. În 2009, Consiliul de administrare a undelor radio din Ungaria, ORTT, a retras două licenţe de emisie ale unor posturi străine de radio şi le-a oferit unor firme locale, una dintre ele având legături cu partidul de dreapta, în opoziţie la acea vreme, Fidesz. Preşedintele autorităţii respective a demisionat, plângându-se că delegaţii partidelor politice au încălcat legea. O anchetă parlamentară în acest caz a fost blocată, dând naştere la şi mai multe speculaţii privind implicarea politicului. Tot controversat a fost şi cazul autorităţilor locale din oraşul Pecs, care au întrerupt unilateral contractul pe care-l aveau cu Suez Environment, o companie franceză ce manageria alimentarea cu apă în plan local. Firma franceză a fost acuzată de corupţie, spălare de bani, management defectuos şi preţuri prea mari, iar autorităţile locale au trimis agenţi de pază să ocupe sediul companiei şi au blocat accesul directorilor în birouri. Însuşi preşedintele Sarkozy s-a plâns prim-ministrului ungar, Gordon Bajnai, de situaţia creată. După ce a luat apărarea societăţii Suez, premierul a fost acuzat de opoziţie că “protejează interesele capitaliştilor străini şi nu ale propriului popor”.
Germania
În Germania, compania de cale ferată, aflată în proprietatea statului german, Deutsche Bahn (DB), nu a reuşit să investească suficient în propria infrastructură de acasă, deşi s-a extins în străinătate şi a încerca să facă profit, pregătindu-se pentru o posibilă privatizare. Grupul DB are autobuze, vapoare, trenuri, servicii de curierat şi logistică, în multe ţări europene. În ultimul deceniu, DB a cumpărat două companii de transport de marfă, Schenker şi Bax Global, şi diverse firme de transport pe calea ferată din Marea Britanie. Anul trecut, de pildă, a cumpărat Arriva, un operator britanic de trenuri şi autobuze, cu 2,3 miliarde de dolari. Guvernul subvenţionează cu 7 miliarde de euro anual contractele regionale pe calea ferată. Guvernele din ultimii ani din Germania sunt şi ele acuzate de rezultatele interne ale companiei, nu doar managerii DB, pentru că au permis ca firma să joace la două capete, consideră analiştii.
Se presupune că vânzarea întreprinderilor publice reflectă problemele financiare sau operaţionale cu care se confruntă compania respectivă. Practic, însă, statul vrea să-şi rezolve, cât mai rapid, problemele financiare ale bugetului propriu şi scoate la vânzare întreprinderi care sunt profitabile. E la fel ca în cazul acţionarilor la o companie privată, care vor să-şi vândă acţiunile, când acestea au un preţ ridicat. În orice caz, privatizarea în sine nu va îmbunătăţi eficienţa acestor companii, fiind nevoie şi de manageri competenţi şi consilii de administraţie independente politic.
Un răspuns