Speranța de viață la naștere în România a ajuns la 75 de ani, potrivit datelor comunicate de Eurostat la începutul acestei luni și valabile pentru anul 2014. Cu toate acestea, ea rămâne cu aproape șase ani sub media Uniunii Europene și este chiar ceva mai mică față de cea consemnată într-un stat vecin care nu face parte din UE, Serbia.
Surorile noastre latine (Spania, Italia și Franța) se află pe podium ca speranță de viață la nivelul UE, ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri în privința posibilităților de a urca ceva mai sus și mai repede în ierarhia europeană a duratei de existență, în măsura în care vom avea voința de a îmbunătăți radical performanța sistemului de sănătate.
Semnificativ este și faptul că evităm unul dintre ultimele trei locuri la nivelul speranței de viață la naștere, pentru a ne duce apoi pe penultimul loc atunci când se cuantifică speranța de viață la 65 de ani, după eterna lanternă roșie a UE, Bulgaria. De reținut și faptul că am urcat chiar pe locul cinci din coadă, înaintea Ungariei, la speranța de viață a bărbaților de vârsta a treia.
În jumătate din statele UE, speranța de viață la 65 de ani se situează la peste două decenii, cea mai mare valoare fiind înregistrată de Franța cu 22 ani. De altfel, nivelul excepțional al sistemului sanitar din hexagon determină și situarea pe primul loc atât la bărbați (19,7 ani, adică o medie de vârstă după ieșirea la pensie de 84,7 ani) cât și la femei (24 de ani, ceea ce duce la un impresionant 89,0 ani ).
Aproape toate statele intrate în UE în valurile 2004 și 2007 se situează mult sub media Uniunii, cu excepția notabilă a Sloveniei. Discret, acest stat a reușit dacă nu să egaleze nivelul de trai al germanilor, măcar să îi ajungă din urmă la speranța de viață. Capitol la care, nota bene, și o altă țară latină nu tocmai prosperă (Portugalia) a luat fața locomotivei economice europene.
De reținut, chiar și în absența celebrei diete mediteraneene, prin ascendența genetică ținta noastră ar trebui să fie Franța și nu Germania. Or, de această țintă ne despart aproape opt ani la naștere și peste cinci ani dacă ajungem la vârsta a treia. Pentru că dincolo de calitatea vieții, mai contează și durata ei.
În treacăt fie spus, simpla aliniere la media europeană de 80 de ani speranță de viață și 85 de ani pentru cei care vor apuca pensia ne va duce la o durată de aflare în plată majorată cam cu o șesime. Adică la o creștere pe măsură a necesarului de finanțare chiar și în cazul în care raportul de dependență și celelalte elemente-cheie pentru sistemul asigurărilor sociale ar rămâne stabile.
Dacă privim evoluția în timp a datelor pentru România (de felicitat INS-ul deoarece alte state, de pildă Croația, Cipru sau Letonia nici nu au avut date pentru a completa din urmă tabelul Eurostat) sare în ochi creșterea vădit inegală pe sexe a speranțor de viață.
Acestea s-au îmbunătățit cu doi ani în plus la naștere pentru femei față de bărbați (+6,8 ani față de +4,8 ani) și cu 1,7 ani în plus la vârsta de 65 de ani ( +3,9 ani față de +2,2 ani).Este o evoluție care diferă net de cele din țări dezvoltate precum Germania, Franța sau Italia dar și de țări din fostul bloc estic precum Polonia sau Ungaria unde lucrurile au stat pe dos.
De altfel, și distanța până la reperul constituit de mediile europene diferă considerabil pe cele două sexe, femeile fiind cu aproape doi ani mai aproape de acest reper decât bărbații. Ceea ce ar trebui să fie un punct de interes pentru politicile publice privind vârsta de pensionare, tocmai prin prisma faptului că această diferență s-a constituit în ultimele trei decenii.
