Soluţia struţo-cămilă. Management privat la firme de stat

Ministrul Economiei, Comertului si Mediului de Afaceri, Ion Ariton:

“Sunt convins că un management privat la unele companii aflate în subordinea noastră va aduce rezultate economice şi mai bune şi va da încredere investitorilor interesaţi în proiectele majore pe care le are in vedere România în urmatoarea perioadă.”

Este afirmaţia ce a generat multă agitaţie: care sunt companiile, care sunt condiţiile, cum se va face, cum se va drege şi ce mare chestie o să iasă.

Să o luăm mărunt.

“Unele companii” înseamnă, de fapt, un sfert din cele aflate în subordinea ministerului. Dacă Ion Ariton este atât de convins că “privatizarea managementului” e de bon-ton, de ce nu le licitează pe toate, chiar dacă riscă să rămână fără obiect de activitate? Cât despre rezultate economice mai bune, cârcotaşii ar spune că e şi greu, în anumite cazuri, să obţină rezultate economice mai proaste.

De fapt, Banca Mondială a făcut o evaluare cu sound american “Functional Review” şi a recomandat, iar ministrul fan al unei soluţii tip struţo-cămilă s-a executat. Ce înseamnă exact “management privat” nu ne-a spus, dar sigur e de bine, dacă sintagma este formată din două cuvinte cool: management şi privat.

Dar, cum ar urma să se ia decizia de atribuire a managementului unei companii? Pe sistemul care promite mai mult şi ia salarii mai mici, nu prea ar fi de dorit, mai ales după isprăvile cu care ne-au fericit politicienii care conduc ţara. Şi cine să decidă câştigătorii cei mai indicaţi pentru ţară ? Tot cei care se presupune că nu au reuşit să delege până acum un management suficient de performant, că altfel de ce să ne mai batem capul cu licitarea managementului privat.

Dar ia să vedem ce putem găsi pe lista companiilor vizate (Mediafax dixit): Termoelectrica, Hidroelectrica, Electrica, Transelectrica, Nuclearelectrica, Complexurile energetice Rovinari, Turceni şi Craiova, Romgaz, Transgaz, Oltchim, Oil Terminal, Conpet, Petrotrans, Compania Naţională a Huilei, Societatea Naţională a Lignitului Oltenia, Minvest Deva, Compania Naţională a Uranului, Romarm, IAR Braşov.

Respectiv bani mulţi, contabil unele pe profit, altele pe pierdere, datorii la buget, arierate propagate în economie şi probleme pentru stat prin obligaţia de a menţine în viaţă întreprinderi-mamut, care prezintă ceea ce cheamă risc de sistem. Adică fără ele nu se poate, ceea ce prilejuieşte abuzuri care nu se pot face, pe o piaţă realmente concurenţială, de către alte firme.

În esenţă, cineva ar trebui să vină şi să conducă cu mare grijă şi profit o firmă care nu îi aparţine, în folosul întregului popor şi fără a fi controlat de reprezentanţii unui acţionariat privat, clar definit. Dacă era aşa, mai bine nu mai privatizam nimic după 1989 decât managementul şi, pe baza unui “management privat” performant, încasa statul român direct la buget toate dividendele. Trai neneacă, pe proprietatea tuturor şi competenţa altora.