România, singurul stat UE în care vechimea medie în muncă a scăzut din anul 2000 încoace

România este singurul stat UE în care vechimea medie în muncă  a scăzut din anul 2000 încoace, potrivit datelor publicate de Eurostat.

De la 36 de ani la finele secolului trecut, durata medie de activitate cu carte de muncă s-a redus la doar 33,8 ani în 2019, ceea ce ne-a trimis sub media europenă și pe locul șase din coadă (vezi graficul).

Pentru referință, menționăm că două țări au trecut pragul de 40 de ani ( Suedia, 42,0 ani) și Olanda (41,0 ani) iar cele mai mici durate medii de muncă s-au consemnat în Italia (32,0 ani), Croația (32,5 ani) și Grecia (33,2 ani). Media UE a ajuns la 35,9 ani iar statele care au progresat cel mai mult la acest indicator au fost Malta (7,6 ani), Ungaria (6,9 ani) și Estonia (5,6 ani) iar Danemarca (1,7 ani) și Grecia (1,8 ani) au fost pe ultimele locuri, dacă facem abstracție de contraperformanța României.

Desigur, părăsirea țării în căutare de locuri de muncă a fost un factor important, dar acesta nu explică de unul singur de ce am înregistrat singurul declin european al duratei de muncă pe parcursul ultimelor două decenii. Iar asta pe fondul creșterii vârstei de pensionare care a ajuns anul trecut la 65 de ani pentru bărbați ( majorată la acest nivel încă din 2015), în timp ce la femei se va atinge treptat vârsta legală de 63 de ani de-abia în anul 2030 (cum rămâne cu egalitatea prevăzută de Constituție, probabil că ne lămuresc alții) .

De reținut, stagiul complet de cotizare a fost stabilit la 35 de ani ( deja învigoare la bărbați dar programat a fi atins tot în 2030 la femei). Adică sub media de muncă europeană și sub uzanța din anul 2000, ceea ce ar trebui să ridice o serie de semne de întrebare în privința modului în care a fost gândită și adoptată legea, precum și a sustenabilității sistemului de pensii, de la așa-zisa solidaritate între generații și până la explicarea unor pensii relativ după „o viață de muncă” ( depinde de durata „vieții”, care zice statistica europeană că a fost în scădere).

În fine, dar nu în ultimul rând, poate că ar trebui revizuită și politica de gen, unde femeile române dețin recordul european în materie de scădere a duratei de muncă, cu 3,9 ani mai puțin între 2000 și 2019. Bărbații au ieșit și ei pe minus, dar au cedat locul întâi la mare luptă, aproape un an mai puțin noi și ceva mai mult de un an grecii, care au „beneficiat” de o rată oficială a șomajului mult mai mare.

Totodată, diferența de gen în România a fost semnificativ mai ridicată (37 ani la masculin și 30,3 ani la feminin, ceea ce explică în bună parte și decalajele destul de consistente de pensii între bărbați și femei). Pentru referință și reflecție, menționăm că în Spania, durata de muncă a crescut din 2000 încoace cu 8,9 ani la femei și doar 0,3 ani la bărbați, astfel încât anul trecut s-a ajuns la 37,4 ani la bărbați și 32,8 ani la femei.

Toate aceste particularități au complicat situația bugetului de asigurări sociale, cât și deciziile aferente. Care vor trebui cântărite atent din perspectiva echității sociale și a considerației față de generațiile viitoare de pensionari și de plătitori de pensii plus datorie externă, aferentă potențialelor aventuri bugetare cu iz legal.