Consumul final de energie al industriei româneşti a scăzut în intervalul 1990 – 2016 cu circa 75%, faţă de numai 25% la nivelul UE, potrivit datelor publicate de Eurostat.
Astfel, de la 25,3 Mtoe imediat după schimbarea de regim din 1989, am coborât la doar 6,3 Mtoe, valoare cvasistabilă din 2013 încoace.
Precizare metodologică
Mtoe reprezintă prescurtarea din lb. engleză pentru milioane tone echivalent petrol. 1 Mtoe = 10.000 kcal/kg potrivit definirii făcute de Agenţia Internaţională a Energiei şi echivalează cu 11,63 MWh (convertibili în 4,4 MWh la un randament în utilizare de 38% recomandat de British Petroleum) sau cu 7,1 – 7,4 barili de petrol (în funcţie de tipul petrolului)
Desigur, o parte importantă din această scădere de consum a revenit eficientizării consumului de energie prin procese de fabricaţie perfecţionate. Din păcate, în cazul nostru, cel mai important factor a fost scăderea dramatică a capacităţilor de producţie. Îndeosebi în sectorul petrochimic, acelaşi care ne provoacă în prezent, aproape întreg deficitul comercial.
Pentru referinţă, prezentăm şi scăderile consemnate de alte state foste socialiste.
De reţinut, în TOATE aceste state, scăderea consumului de energie din industrie a fost mai mică decât în România: Bulgaria (2,6/9,0 Mtoe, -72%), Ungaria (4,3/6,5 Mtoe, -33%), Polonia (15,6/25,4, -39%), Slovacia (4,5/7,2 Mtoe, -37%) şi Cehia (7,4/17,3 Mtoe, -57%).
În context, se impun câteva observaţii importante.
Ponderea consumului ţării noastre în ansamblul statelor care compuna actuala UE a scăzut cam la o treime, de la 6,8% până la doar 2,3%, în condiţiile în care PIB-ul nostrum este undeva la o pondere pe jumătate (1,2% din cel al UE; imaginaţi-vă unde am fi fost fără ce a mai rămas din industrie).
Semnificativ, de la paritate cu Polonia în anul 1990, consumul de energie din industrie a ajuns de două ori şi jumătate mai mic. Totodată, Ungaria, care şi-a păstrat în cel mai înalt procentaj (66%) consumul de energie, ne aduce acum cel mai mare deficit din schimburile cu partenerii europeni, iar împreună cu Polonia ajunge cam la 40% din deficitul comercial.
Urmare a acestui trend, importurile de produse energetice s-au redus dramatic, odată cu dependenţa de exterior la acest capitol. În decurs de zece ani, diminuarea a fost de 39%, comparativ cu 28% în cazul Bulgariei şi 17% în cazul Ungariei, nemaivorbind de Cehia şi Polonia, care au majorat importurile.
Cu un nivel pe locuitor de doar 0,4 tone, România a urcat pe locul 2, la egalitate cu Danemarca şi la mica distanţă de Estonia (0,3 tone/locuitor) în topul celor mai puţin dependente ţări de importul de energie la nivel european. Mult sub Polonia (0,8 tone/locuitor), Bulgaria (0,9 tone/locuitor), Cehia (1,3 tone/locuitor) şi Ungaria (1,5 tone/locuitor).
Ca să nu mai vorbim de marile puteri economice precum Germania (2,5 tone/locuitor), Italia (2 tone/locuitor) sau Franţa (1,8 tone/locuitor), întâmplător sau nu, exact princpalele ţări patenere ale României în comerţul exterior. Aparent ar fi lăudabil, dar s-ar putea să luăm o „plasă” monumentală când tragem linie.
Desigur, ar fi bine să fim cât mai puţin dependenţi de energia venită din exterior. Dat fiind, însă, deficitul extern consistent din comerţul cu bunuri, ajuns undeva pe la 7% din PIB (!), se pare că e şi mai puţin avantajos să depindem de mărfurile obţinute pe baza energiei importate de alte state, îndeosebi pe partea de produse petrochimice, dar nu numai.
Recent descoperitele resurse energetice ne pot califica chiar drept exportator de energie pe model norvegian.
Dar, dincolo de faptul că suntem cu dezvoltarea pe la genunchiul broaştei faţă de statul din nordul Europei, întrebarea este dacă se justifică să livrăm materiile prime sau să le sporim valoarea în procese de producţie la nivel intern şi să echilibrăm schimburile externe.
