„Revoluţia văzută de un soldat care a tras”

În urmă cu 3 ani, publicam pe blogul personal textul de mai jos. Îl reiau astăzi aici:

Condamnarea definitiva a generalilor Chitac si Stanculescu imi aduce aminte de o intamplare, de pe la jumatatea anilor ‘90. Un amic, pe care Revolutia il prinsese ca soldat la Timisoara, care fusese scos cu unitatea lui impotriva manifestantilor, imi povestea pentru prima oara – desi ne stiam de cativa ani – cum au stat lucrurile in zilele si noptile alea.

Un an jumate ma straduisem sa-l conving sa povesteasca – subiectul ma excitase ca ziarist: nu se intrebase inca nimeni, chiar! – cum au perceput lucrurile simplii soldati, scosi la lupta impotriva civililor, ce credeau ca se intampla ei, cei mici si total lipsiti de informatii, ce au vazut, ce au simtit, cum s-au impacat mai apoi ei cu ei insisi cand totul s-a prabusit si s-au intors fiecare la casele lor rispite in toate judetele tarii?

”Revolutia unui soldat care a tras” – era titlul care mi s-a plimbat prin minte in cele patru ceasuri cat a durat povestea amicului:cum au primit munitie de razboi, cum li s-a spus ca Romania e atacata din exterior, cum au fost dusi in Piata Operei si pusi fata in fata cu marea demonstrantilor, huiduielile care au urmat, valmasagul si spaima, ordinul “foc!” si impuscaturile, ale celor care trageau in aer si ale curajosilor care trageau in plin, urletul inuman al multimii, primii morti si frica vie, injuraturile ofiterilor si zelul cu care ii aprovizionau cu incarcatoare pline pe cei cativa care trageau fara remuscare, despre retragerea, spre dimneata, in spatele unor blocuri, ca sa se odihneasca si sa manance si povestea unuia dintre camarazi care se lauda cum impuscase de aproape un civil, si rasul sau, al soldatului – de cum se zbatea civilul in care mai ramasese in strop de viata – si de tacerea care a urmat acelui ras isteric, tacere a tuturor (”Stii cum am tacut toti de-odata? Exact asa ne intrebam – sa-ţi bagi pula, oare am facut bine ce-am facut, oare-i bine ce se intampla, oare n-o sa platim niciodata pentru ce se petrece acum? – In tacerea aia a tuturor, in chiar momentul ala, ca pana atunci nimanui nu-i daduse prin cap ca ordinele erau aberante, atat eram de surescitati”).

Mi-a mai povestit si de joaca, din zilele urmatoare, de-a teroristii si diversionistii, fiind detasat intr-o patrula de strada, de retragerea in unitate, de cum au aflat de moartea lui Milea, a lui Ceausescu – si altele, multe, de care nu-mi mai amintesc acum.

I-am spus ca, pentru ca povestea lui sa aiba acoperire intr-un ziar, am nevoie sa inregistram ce-mi spusese. A fost de acord, in ziua urmatoare discutam cu reportofonul pe masa, in bucataria garsonierei lui din Iasi. Dupa vreo jumatate de ora n-a mai vrut sa vorbesca.

“Uite ce-i – mi-a spus – peste 3-4 luni eu o tai in Italia, am deja aranjat totul. Nu vreau sa dau de belele pana atunci, sa ma cheme astia martor in vreo ancheta, proces, sau sa patesc cine stie ce chestie mai nasoala. Iti mai povestesc o data, cu reportofonul deschis, chiar inainte sa plec”.

A plecat fara sa-mi mai povesteasca, si vreme de cativa ani mi-am tot planuit, pentru luna decembrie, un interviu despre intamplarile “lui” din Revolutie. Dar el si-a cumparat casa in Italia, s-a stabilit acolo, ne-am racit, am abandonat si eu.

Pentru mine Revolutia Timisoarei este povestea lui Grig, atata cata e, nu balivernele insirate ieri de Stanculescu la conferinta de presa, si nici aberatiile de pe blogul lui Iliescu. Pentru mine. Pentru ca ma uit in jur si incerc sa vad ziarul in care si-ar mai gasi astazi locul povestea unui soldat care a tras la Revolutie. Intr-o lume surescitata intre targhet, break-even si inserturi, cu un content aliniat, asa cum se cade, la criza financiara si dezvaluirile pe care le precipita iminenta campanie electorala. Si poate ca nici pe cititori nu i-ar interesa atat de tare: oamenii au ajuns in capitalism tocmai cand raiul se renoveaza, incearca sa priceapa ce se va petrece peste o luna, peste o saptamana, maine – cui ii mai pasa de unde si cum a pornit totul?