Rețeta dureroasă a echilibrului bugetar – din perspectiva crizei de acum 10 ani și a prognozei europene pentru următorii ani

România se apropie rapid de o periculoasă intersecție între nivelul veniturilor din impozite și contribuții sociale și cheltuielile cu salarii bugetare plus beneficii sociale (în cea mai mare pensii, dar și diverse ajutoare).

Datele calculate de specialiștii Comisiei Europene arată că aplicarea întocmai a legislației deja adoptate  inclusiv majorarea cu 40% a pensiilor) ar conduce spre un nivel de avarie al cheltuielilor statului, care ar rămâne, practic, fără bani pentru dezvoltare.

Concret, vă prezentăm evoluția raportului dintre cele mai importante cheltuieli și venituri ale statului din 2015 încoace. Pentru a avea o referință, am adăugat și valorile istorice calculate pentru anii 1995, 2000, 2005 și anul aderării 2007, precum și pe cele din precedenta criză economică, de acum un deceniu.

Observație esențială, raportul optim între salarii bugetare + cheltuieli pentru protecție socială și veniturile din taxe și contribuții pare a fi de circa 65%, valoare consemnată în 2015 dar și în preajma aderării la Uniunea Europeană (2005 și 2007). Și regăsită ca practică în toată Europa civilizată, cu economii de piață stabile. Cei care au de obiectat să se uite că românii au trăit în 1995 sau 2000, adică în urmă cu doar o generație, și sub pragul de 60%, la un PIB/locuitor mai mic de jumătate din cel actual.

De reținut, în 2015, România a reușit performanța notabilă de a avea un deficit bugetar de doar -0,6% din PIB, se încadra în toate criteriile de la Maastricht, necesare trecerii la euro, și era premianta clasei în materie de îndeplinirea cerințelor de deficit structural. Din păcate, echilibrele macroeconomice s-au erodat sistematic prin deciziile luate, de relaxare fiscală simultan cu majorarea beneficiilor sociale.

Astfel s-a ajuns cu raportul analizat peste cota periculoasă de 80%, traversată anterior doar în 2009 și 2010, și urmată de o ajustare dureroasă. Combinația de tăiere cu 25% a salariilor din sectorul public și majorare cu 5% a TVA, la care s-au adăugat disponibilizările în masă din economia privată  fiind devastatoare pentru nivelul de trai a milioane de salariați. De remarcat, în trecere, că pensionarii au beneficiat de o decizie discutabilă a justiției iar cheltuielile sociale au stat în acei ani la peste 12% din PIB.

(Citiți și: ”Moment istoric pentru finanțele României: În 2021, salariile bugetarilor + pensiile vor depăși, în premieră, veniturile fiscale ale țării”)

Cotă de 12% de unde au mai scăzut doar prin combinația prin înghețarea punctului de pensii timp de trei ani și refacerea treptată a rezultatului economic din 2008 (venit după supraîncălzirea economiei și proiectat prin inducție incompletă – eroare recunoscută în matematică – pentru anul următor). Și pe care am atins-o din nou în 2020, pentru a risca, în cazul aplicării majorării de 40% să ne ducem „în bălării”, respectiv spre 16% în 2021.

Revenind însă la rețeta lui 65%, am avut un raport cheltuieli/venituri ca pondere în PIB de genul 18%/28% în 2015, respectiv 19%/29% în 2007. Diferența fiind numai la împărțirea sumelor între salarii și pensii, ca să simplificăm tabloul financiar. Repartizarea celor 18% – 19% din PIB ar fi cam 40% salarii bugetari + 60% protecție socială (cam 8% +10 și ceva %, prin efect remanent al tăierii salariilor cu menținerea pensiilor) în 2015, respectiv 50% salarii + 50% protecție socială în 2007 (cam 9 și ceva % + 9 și ceva %, când repartizarea era mai echilibrată).

De reținut, trecerea de la 65% la 80% s-a făcut cu sacrificarea majorității investițiilor iar revenirea de la 80% la 65%, reușită între 2010 și 2015, ar fi necesară pentru a putea cofinanța proiectele cu bani europeni și a dezvolta țara cu orientare spre viitorul constituit din școli, spitale și autostrăzi la standarde occidentale.

Practic, pentru a atinge rata optimă de 65%, chiar și dacă încasările ar crește înapoi spre 28%-29%, salariile și pensiile ar trebui să mai stea pe loc. Practic (și dacă nu ne place) în mod normal pentru condiții de pandemie și recesiune, pensiile nu trebuiau să fie majorate deloc iar salariile ar fi trebuit păstrate la fel în 2020, dacă vroiam să vedem mai curând indexări anuale.

Dar până când să luăm o pauză de indexări ? Până când se va aduce într-o zonă suportabilă raportul dintre cheltuielile cu salarii și protecția socială și veniturile din taxe și contribuții sociale. Ceea ce nu prea se poate întâmpla decât dacă ne mulțumim cu indexarea de 14% a pensiilor și așteptăm anul 2023, fie și în cel optimist scenariu de revenire economică și reluare a unui ritm robust de creștere. Experiența ajustării fiscale din precedenta criză ar trebui să fie elocventă în acest sens.

Fără ajustare fiscală, riscăm să ieșim complet din toate regulile de execuție bugetară responsabilă, să îndatorăm țara pentru câteva generații și să spunem adio pe termen lung adoptării euro. Cu riscurile de rigoare în privința cursului de schimb (reamintim că deficitul de cont curent ar trebui să ajungă la cel mult 4% din PIB) și cu acumularea unor plăți an de an imense, în contul datoriilor trecute de pragul de 60% din PIB.

Deja ne-am ocupat aproape jumătate din deficitul maxim de -3% permis la nivel european cu dobânzile la ce am apucat să împrumutăm. După o majorare cu 80% a datoriei ca pondere în PIB în decurs de doar trei ani și pe fondul majorării dobânzilor la care ne vom mai putea finanța în cazul pierderii ratingului investițional, vom ajunge să plătim an de an trei procente de PIB doar pentru un consum forțat înainte de vreme și de mult uitat.

Desigur, se pot concepe diverse scenarii de îmbunătățire a colectării, de la informatizarea efectivă și eficientă a Fiscului, până la lărgirea bazei de impozitare cu eliminarea variatelor forme în care taxarea standard este făcută „șvaițer” și chiar, cu riscul politic aferent, majorarea întrucâtva a unor taxe ridicol de mici la noi cum sunt, de pildă cele pe proprietate.

Dar această întreprindere, cu discursul aferent, seamănă izbitor cu un film pe care l-am mai văzut în urmă cu un deceniu și care s-a terminat în „coadă de pește”. Adică fără să reușim să reducem semnificativ nici evaziunea (sau, dacă vreți, evitarea) fiscală și nici, de pildă, discrepanța între TVA de colectat și TVA real adus la visterie. Dacă am reuși să adăugăm două puncte procentuale din PIB la venituri ar fi încă bine, dar insuficient dacă tot visăm indexări.

Cert este că, sub amenințarea pierderii instant a ratingului investițional venită sec din partea a două mari agenții de specialitate, care ne-au menținut la limită calificativul de țară pe sistem „on probation”, ar cam trebui să luăm măsuri hotărâte „aici și acum”. Pentru a ajusta cât se mai poate de optim politica de venituri la posibilitățile reale ale economiei.

Procentajele cu roșu din primul tabel și tendințele negative ale tuturor indicatorilor critici de deficit și datorie publică vorbesc de la sine. Exact cum ar fi trebuit să fim atenți ceva mai devreme la avertismentele medicilor epidemiologi, prin proiecția de infectări și decese, în scenarii confundate pe alocuri cu emisiunile de divertisment, tip „cu mască” sau „fără mască”.

Așa cum nu prea mai e niciun divertisment acum în valul doi de Covid, după ce am neglijat avertismentele timpurii, așa nu va fi nicio surpriză să intrăm forțat într-o curbă de austeritate dictată de piață, dacă ne mai jucăm cu legile implacabile ale execuției bugetare. În urmă cu un deceniu am ieșit „șifonați” la mal, oarecum în termenii noștri, dar acum rămâne de văzut.