Regiunea ideală trebuie să respecte 10 criterii de bază, referitoare la caracteristicile sociale și economice ale județelor și localităților componente, fiind luate în considerare și caracteristicile multiculturale, potrivit primelor documente oficiale privind procesul de regionalizare din anul 2013, prezentate de Consiliul Consultativ pentru Regionalizare, constituit pe lângă Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. Studiile mai analizează oportunitatea păstrării sau desființării caracterului administrativ al județelor, numărul optim al regiunilor de dezvoltare și caracteristicile actualelor regiuni.
Numărul regiunilor: 7, 8 sau mai multe? Se păstrează județele?
Fostul comisar european Leonard Orban și actualul ministru al Fondurilor Europene, Eugen Teodorovici, au insistat pentru păstrarea actualelor regiuni de dezvoltare în număr de 8. Ei au susținut, în mai multe rânduri, că arhitectura instituțională pentru absorbția fondurilor europene din perioadfa 2014-2020 este proiectată pentru actualele regiuni de dezvoltare (care deocamdată nu au personalitate juridică) și, prin urmare, modificarea numărului acestora va conduce la reacreditarea unor instituții și întârzierea atragerii banilor europeni în viitorul ciclu bugetar.
Studiile prezentate în cadrul CONREG iau, însă, în calcul fie scăderea numărului de regiuni la 7, fie creșterea numărului de regiuni, concomitent cu desființarea actualelor județe.
Un curent de opinie în rândul sociologilor invocă necesitatea grupării județelor în regiuni pe criteriul similatrității nivelului de dezvoltare, se arată în raportul ”Disparități și fluxuri în fundamentarea social-economică a regionalizării administrative a României”, realizat în aprilie 2013.
Astfel, regiunile cele mai eterogene în interior sub aspectul dezvoltării sociale locale sunt Sud-Vest Oltenia, Sud-Muntenia și Nord-Est, iar cele mai omogene sunt Centru și Vest.
În aceste condiții, seociologii pun la îndoială actuala separare a regiunii București-Ilfov de regiunea Sud-Muntenia.
”Este o întrebare dacă regiunea Sud-Muntenia nu ar trebui unificată cu București-Ilfov pentru a realiza o unitate funcțională. Formula actuală de plasare a Bucureștiului ca centru funcțional al regiunii Sud-Muntenia în afara acestei regiuni este discutabilă”, se arată în raport.
- Prin urmare, o variantă luată în calcul este trecerea la 7 regiuni de dezvoltare, cu înglobarea regiunii București-Ilfov în regiunea Sud-Muntenia.
O altă variantă discutată este constituirea unui număr mai mare de regiuni, care să fie compuse din 2-3 județe actuale, ceea ce ar trebui să conducă însă la desființarea județelor, acestea nemaifiind astfel justificate.
- Astfel, numărul regiunilor ar urma să fie undeva între 14 și 21.
”Sporirea numărului de regiuni de dezvoltare poate asigura, fără probleme considerabile, formațiuni teritoriale relativ omogene de câte 2-3 județe. Acestea, însă, vor avea dimensiuni care nu mai justifică prezența județelor”, se arată în raport.
”Renunțarea la județe este o soluție viabilă în condițiile în care ele nu sunt simple unități administrative ci unități administrative care au și profil social specific constituit pe istorie lungă, în pofida reorganizărilor care le-au afectat”, mai precizează lucrarea.
Indiferent însă de decizia în privința păstrării sau eliminării județelor, studiul subliniază ca imperativă stabilirea cadrului administrativ viitor la pachet județe-regiuni, ci nu separat.
”Judecarea independentă a reorganizării pe cele două tipuri de unități teritoriale ar duce la incongruențe și improvizații care pot aduce costuri sociale greu de estimat pe termen lung. O eventuală lipsă de strategie de genul <<decidem acum regiunile de dezvoltare/ administrative>> iar cu județele <<mai vedem>> poate duce, ulterior la incongruențe a căror corectare costă”, avertizează studiu.
Riscul ca actualele 8 regiuni să împiedice dezvoltarea
Studiul Consiliului Consultativ subliniază ca motivație centrală a regionalizării nevoia de atenuare a disparităților economice și sociale între diferitele zone ale României, însă avertizează că actualele 8 regiuni de dezvoltare, așa cum au fost trasate până acum (fără personalitate juridică), riscă să conducă la adâncirea discrepanțelor în dezvoltare.
Potrivit raportului, actualele regiuni de dezvoltare au fost ”explicit concepute pe principiul complementarității”, care să reunească, în aceeași regiune, județe relativ apropiate ca nivel de dezvoltare (cu excepția regiunii Sud-Muntenia).
Astfel s-a urmărit ca județele din interiorul unei regiuni să se poată ajuta reciproc în procesul de dezvoltare (agricol cu non-agricol, cu deficit versus exces de forță de muncă etc.).
Studiul avertizează, însă, că ”ideea de a avea regiuni de dezvoltare/administrative construite strict pe principiul similarității (regiuni sărace-mediu dezvoltate-dezvoltate) poate pune probleme”.
Prin urmare, în regiunile foarte sărace, cu stoc redus de capital uman apar probleme de asigurare a potențialului pentru câștigare de proiecte prin competiție, deoarece logica alocării centralizate de fonduri pentru regiunile sărace este din ce în ce mai puțin adoptată și poate fi asociată cu încurajarea unor comportamente de pasivitate, de alocare asistențială, mai atrage atenția lucrarea.
Un exemplu este cel al regiunilor miniere, din perioada subvențiilor multiple (anii ’90).
Care sunt, deci, caracteristicile actualelor regiuni de dezvoltare, potrivit criteriilor de mai sus?
- Regiunea Sud-Est. Este suspectată în dezbaterea publică de lipsă de relevanță, în privința caracterului său funcțional.
- Regiunea V, Vest. Județul Hunedoara din Transilvania este plasat în gruparea bănățeană Timiș – Caraș-Severin – Arad. Este luată în discuție oportunitatea acestei plasări. De aici reiese ”forța de atracție ridicată a regiunii Vest, inclusiv pentru județe din afara ei”, potrivit studiului.
- Regiunea Centru. Are un gradul ridicat de structurare al rețelelor funcționale, orientate preponderent spre Brașov.
- Regiunea Sud-Muntenia. Fiecare regiune de dezvoltare are un centru de atracție puternic , plasat în interiorul fiecărei regiuni de dezvoltare, excepție făcând regiunea Sud-Muntenia.
(Descarcă de AICI studiul ”Disparități și fluxuri în fundamentarea social economică a regionalizării administrative a României”, coordonat de profesorul Dumitru Sandu)
Modelul francez de regionalizare – cel mai potrivit pentru România
Sociologii înrevăd două modele de regionalizare dominante în Uniunea Europeană, în funcție de caracterul administrativ al unităților din Nomenclatorul unităților teritoriale pentru statistică (NUTS): NUTS I – macroregiunile, cu 3-8 milioane de locuitori, NUTS II – regiunile de dezvoltare cu 800.000-3 milioane de locuitori și NUTS III – cu 150.000-800.000 de locuitori (județele, în cazul Ronmâniei).
- Modelul Germaniei – două dintre cele trei nivele de unități teritoriale statistice au statut administrativ, fie NUTS I și NUTS III (județele).
- Modelul Franței și al Spaniei – NUTS II și NUTS III au statut administrativ.
În cazul României numai nivelul III, cel al județelor, este structurat administrativ. Potrivit studiului citat, este probabil că, în perspectivă, modelul francez (regiuni-departamente), cu acordare a unui statut administrativ la nivel de NUTS II și III, este adecvat și pentru România.
Aplicarea modeului francez în România ar trebui însă să se facă cu condiția ca funcțiile și personalul administrativ de la județe, regiuni și de la nivelul central să fie regândite pe criterii aferente principului subsidiarității, mai consideră autorii studiului.
”Argumentul de bază în favoarea acestei opțiuni rezidă în faptul că disparitățile regionale majore în România nu sunt între macroregiuni (așa cum frecvent se vehiculează în spațiul mediatic), gen regiuni istorice, ci la niveluri inferioare, de subregiuni de dezvoltare, arii sociale, arii culturale, județe și microregiuni”, explică sociologii.
În acest conext, autorii studiului susțin că crearea regiunilor de dezvoltare cu structuri administrative ”ar putea favoriza efectiv acțiunile de reducere a disparităților intra- și interregionale”.
Explicația rezidă în faptul că PIB-ul pe locuitor nu este semnificativ asociat cu regiunea istorică sau regiunea de dezvoltare, ci cu subregiunile de dezvoltare și cu cele culturale.
Regiunea ideală și caracterul multicultural
Un alt studiu al Consiliului Consultativ pentru regionalizare, ”Fundamentele procesului actual de regionalizare în România”, trasează principalele criterii care trebuie să stea la baza grupării județelor și trasării regiunilor.
”Regiunea ideală” cuprinde caracteristicile multiculturalismului, fără să fie subliniați limpede indicatorii etnici sau confesionali.
Într-o declarație din aprilie 2013, ministrul dezvoltării regionale și administrației publice, Liviu Dragnea, arăta că nu este de acord cu un proces de regionalizare pe criterii etnice.
”Nu sunt adeptul înfiinţării unor regiuni pe criteriul etnic. Asta nu ajută cetăţenii de acolo. Dacă două sau trei judeţe care nu au un grad dezvoltare ridicat le punem împreună”, spunea Liviu Dragnea.
Studiul citat prevede, însă, 5 criterii de cionstituire a regiunilor, cu indicatori subsumați, printre care și indicatorul etnic și confesional:
- Criteriul spațialității. Trebuie să țină seama de indicatori precum numărul de județe componente ale regiunii.
- Criteriul funcțional. Ține cont de indicatori ca distanța dintre periferie și reședința regională (care nu trebuie să fie parcursă în mai mult de 2 ore) sau existențșa unor arii economice cu potențial de cooperare interjudețeană.
- Criteriul socio-economic. Ține cont de indicatori referitori la masa critică a populației, calitatea forței de muncă, structura demografică, indicatori canditativi (suprafețe agricole, de păduri etc.), indicatori economici (PIB pe cap de locuitor), dar și indicatori precum ponderea minorităților etnice și confesionale.
- Criteriul cultural-identitar. Ține seama de cuprinderea integrală a județelor actuale. De pildă, în zonele cu populație majoritar maghiară, ca Harghita și Covasna, județele respective ar urma să fie cuprinse integral în anumite regiuni, ci nu să fie împărțite între două sau mai multe regiuni.
- Criteriul administrativ-instituțional. Un indictor este cel legat de capacitatea de absorbție a fondurilor europene.
(Descarcă de AICI studiul ”Fundamentele procesului actual de regionalizare în România”)
Același studiu schițează și felul cum ar trebui să arate regiunea ideală, multiculturalitatea fiind una dintre caracteristicile acesteia, însă nu se subliniază distinct indicatorii etnici.
Astfel, regiunea ideală ar urma să aibă următoarele caracteristici:
- Ierarhizare optimă a sistemului urban regional de aşezări. Presupune o distribuţie a serviciilor la nivel regional într-o succesiune care creşte în complexitate de la cea mai mică aşezare umană (un cătun) la metropola regională, capabilă să ofere regiunii cele mai complexe servicii, după capitala statului respectiv;
- Centralitatea reşedinţei de regiune în sistemul regional de aşezări. Trebuie privită în dublu sens: pe de o parte, este vorba de o accesibilitate uşoară şi rapidă (distanţa dintre centrul ofertant de servicii publice regionale şi extremitatea cea mai depărtată şi cea mai apropiată, să nu fie mai mare decât dublu), iar pe de altă parte, aceasta să se detaşeze prin serviciile de interes regional (fiind generatoare de fluxuri cu caracter convergent, care întăresc unitatea regională);
- Existenţa unei /unor metropole economice regionale, care să pulseze dezvoltare la nivelul regiunii respective. Concentrarea de activităţi economice şi populaţie într-una sau mai multe metropole asigură continuarea proceselor tipice economiilor de scară;
- Circulaţia orientată a fluxurilor de resurse, bunuri şi servicii, în raport cu centrele de putere intraregională.
- Heterogenitate economico-socială şi culturală pentru creşterea coeziunii teritoriale regionale. Multiculturalitatea accelerează forţa creativă a regiunii, inclusiv cooperarea intraregională.
- Şanse egale privind accesul cetăţenilor la serviciile publice minimale. Această caracteristică asigură echitatea teritorială în materie de costuri şi suportul nondiscriminării;
- Diversitate economică, valorificând cu prudenţă resursele epuizabile;
- Exportul regional axat pe produse şi servicii cu plusvaloare crescută;
- Integrare complexă în sistemul naţional, dar şi în sistemele supranaţionale. Trebuie să asigure susţinerea ariilor transfrontaliere regionale;
- Capacitate ridicată de asigurare a dezvoltării endogene şi de rezolvare locală a crizelor apărute.
De ce are nevoie România de regionalizare? 10 motive principale
Autorii acestui studiu motivează regionalizarea susținând că oferă 10 beneficii principale, printre care și reducerea costurilor sociale.
- realizarea unei descentralizări eficiente,
- optimizarea proceselor de guvernanţă teritorială,
- o dezvoltare socio-economică echilibrată în spiritul ideii de coeziune teritorială,
- stimularea dezvoltării policentrice echilibrate a sistemelor regionale,
- valorificarea potenţialului endogen şi crearea de regiuni competitive la nivel european şi internaţional,
- reducerea costurilor sociale,
- optimizarea proceselor de planificare teritorială,
- eficientizarea politicii regionale şi a absorbţiei fondurilor europene pentru dezvoltare regională,
- crearea unor regiuni reprezentative la nivel european, capabile să dezvolte o marcă / brand recunoscută (după modelul unor regiuni precum Emiglia – Romagna, Lombardia, Catalunia, Brandenburg, Bretagne etc.),
- crearea unui cadru optim pentru iniţierea şi implementarea de proiecte regionale ample şi cu impact (ex. infrastructuri tehnice, parcuri tehnologice, programe turistice etc.).
