Regionalizare. Scenariul franco-polonez şi scenariul ungaro-bulgar. Regiunile economice

Cheia procesului de transfer al competenţelor de la judeţe către regiuni este prevăzută clar pe site-ul Comisiei Europene. Acolo scrie negru pe alb că fondurile structurale alocate programelor de dezvoltare sunt destinate unor unităţi administrative de tip NUTS 2.

NUTS este abrevierea în limba engleză pentru Nomenclature of Units for Territorial Statistics (Nomenclatorul unităţilor pentru statistică teritorială). Nivelul 1 ar urma să includă macroregiuni cu 3 – 7 milioane persoane, nivelul 2 cu 800 mii – 3 milioane persoane, iar nivelul 3 cu 150 mii – 800 mii persoane, aceste cifre având un caracter orientativ.

România se află într-o situaţie aparte în context european. Nu este nici un stat mare, precum Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie şi nici un stat mic, precum Slovacia, Slovenia sau ţările baltice. Nici ceva mai mare, ca Spania sau Polonia, nici ceva mai mic, precum Ungaria, Bulgaria sau Grecia.

Cu toate acestea, tradiţia latină ne trimite spre Franţa, Italia, Spania iar, asemănarea structurală moştenită din perioada comunistă către Polonia. Adică spre limita superioară de populaţie a nivelurilor statistice NUTS şi spre un număr mai redus de NUTS 2.

Am folosit termenul de NUTS 2 şi nu de judeţe pentru a nu cădea în capcana confuziei pur semantice izvorâte din transferul nefericit al denumirii de judeţ de la nivelul NUTS 3, care include toate actualele judeţe, către NUTS 2. Denumirea de regiune pe puncte cardinale putea fi păstrată: are avantajul că depersonalizează denumirile regiunilor şi, astfel nu deviază discuţiile în zona fără ieşire a orgoliilor locale.

Aspiraţiile altor state mai mici de a avea un număr de subdiviziuni mai ridicat, asemănător celui din statele mari sunt de înţeles. Ele vin cu argumentul unei mai bune ţintiri a fondurilor europene şi o adesabilitate mai bună la problemele locale.Pe de altă parte, raportat la numărul populaţiei prin cost pe contribuabil rezultă şi o birocraţie mai densă.

Cu o populaţie triplă, Franţa are 26 de NUTS 2 iar cu o populaţie dublă Polonia are 16 NUTS 2. De unde ar rezulta că opţiunea României de opt NUTS 2 are acoperire. Nu doar ca populaţie, dar şi ca teritoriu ( vezi, mai jos, harta UE pe care sunt trasate regiunile de dezvoltare ale statelor membre).

Nu ne împiedică, însă, nimeni să mergem pe modelul ungaro-bulgar al unui număr mai mare de regiuni. Este varianta cu 16 regiuni trecută tacit prin Senat de către UDMR, tot FĂRĂ MODIFICAREA sau DESFIINŢAREA JUDEŢELOR.

Din raţiuni practice, partidele din Coaliţia aflată la guvernare au admis tacit că nu merită să ne mai apucăm iar să modificăm graniţele de judeţ şi/sau să înfiinţăm noi judeţe. Dacă admitem acest lucru, atunci nu avem decât două scenarii clare, cu orientarea spre limita maximă sau spre limita minimă europeană de populaţie pentru regiuni.

Ce trebuie să reţinem, înainte de a face calculele de număr de populaţie este că, aproape sigur, recensământul din octombrie va arăta că am mai rămas mai puţin de 20 de milioane de cetăţeni cu rezidenţa în România. Asta ar avantaja varianta unui număr mai mic de regiuni.

Pe de altă parte, însă, cel puţin două dintre ele se află peste limita de 3 milioane persoane, ceea ce favorizează varianta unui număr mai mare de regiuni. Doar că nu este vorba despre regiunile din Ardeal vizate de UDMR, ci de Regiunea Nord-Est şi Regiunea Sud.

Imprecizia unor eventuale „regiuni istorice”

În treacăt fie spus, pentru cei care se vor repezi la cărţile de istorie şi de geografie, sunt necesare precizări referitoare la imprecizia denumirilor unor eventuale unităţi administrative pornite din tradiţie şi intrate în conştiinţa colectivă.

Spre deosebire de împărţirea tradiţională în regiuni istorice, România nu mai deţine azi jumătate din Moldova, jumătate din Bucovina, jumătate din Maramureş, o bună parte din Banat, şi nici sudul Dobrogei. Cât despre afinitatea părţii de Ardeal cu populaţie majoritar maghiară cu Budapesta nu mai are rost să insistăm.

Graniţele nu pot fi schimbate şi nici nu e de dorit, în schimb viitoarea colaborare transfrontalieră pe bază istorică ar centrifuga capitalurile către exteriorul ţării. Ori, rostul primar al fondurilor regionale este tocmai de a echilibra nivelurile de dezvoltare în interiorul ţării, nu de a le cupla cu cele de la vecini.

Că o viitoare Europă unită va armoniza şi şterge treptat diferenţele şi diferendele culturale e foarte posibil. Noi trăim, însă, în prezentul economic al ieşirii din criză şi al apropierii nivelului de dezvoltare al României de standardele occidentale.

Considerentele economice

Ceea ce trebuie să decidă, judecând la rece sunt considerentele economice.

Forţa economică redusă şi fondurile relativ mici disponibile pentru cofinanţarea proiectelor cu bani europeni recomandă punerea laolaltă a mai mulţi contribuabili, care să beneficieze ulterior de obiective realizate, nu începute .

UE merge pe concentrarea eforturilor investiţionale, iar prioritizarea lucrărilor de infrastructură şi a reţelelor edilitare va naşte ample dispute în organele de decizie locale, oricum se vor chema acestea. Disiparea banilor pe arii mai mici are avantajul că este mai echitabilă dar are si dezavantajul că măreşte costurile de ansamblu şi întârzie finalizarea lucrărilor.

S-a invocat şi faptul că regiuni mai mici înseamnă o adaptare mai bună a proiectelor la necesităţile comunităţilor locale. Dar acestea sunt de nivel 3, se numesc deocamdată judeţe, şi vor exista în continuare, indiferent de numărul de regiuni ales.

Varianta franco-poloneză are, prin urmare, avantajul unei mobilizări mai uşoare a fondurilor şi costuri mai reduse pentru contribuabil. Cea ungaro-bulgară ţine mai bine seama de particularităţile locale, cu implicaţii favorabile la nivel social şi cultural, domenii în care se vor afla destule proiecte.

Dacă decidem să nu păstrăm actualele judeţe, dar să nu modificăm graniţele lor până la contopirea în noile regiuni, putea avea şi varianta atomizării pe nivel 3, cu apariţia pe hartă a sute de puncte de dezvoltare de interes local, concentrate în oraşe sau dispersate pe teritorii mai mari în mediul rural.

De-abia în acest caz, al desfiinţării judeţelor, ar putea să prevaleze logica unor regiuni mai mici, dar forţa financiară redusă a comunităţilor va râmâne un handicap important pentru proiectele care ar putea fi mai bine adecvate, cel puţin în zonele unde marii contribuabili sunt rari.

Insistenţa UDMR pentru redesenarea etnică a regiunilor este dată mai degrabă de speranţa într-un sprijin din afară bine delimitat pe zonele vizate de eventualii investitori. Ceea ce poate fi un avantaj pe plan local, dar scoate decizia în afara unui plan naţional de dezvoltare şi de echilibrare între regiuni.

Cât despre variante cu alt număr de judeţe decât 8 sau 16 se pot face oricâte combinaţii, mai mult sau mai puţin fericite. Cert este că riscurile de a creea entităţi şi mai dezechilibrate ca forţă economică se majorează odată cu fărâmiţarea teritorială.

În locul unor regiuni „mixte”, care să includă şi judeţe mai dezvoltate şi judeţe mai puţin dezvoltate, se poate ajunge la „purificarea economică”: zone uniform bogate sau uniform sărace, între care decalajele sunt, practic, imposibil de recuperat.

Cea mai afectă, în acest caz, ar fi dezvoltarea infrastructurii, care presupune o arie mare geografic pe care să se realizeze căile de comunicaţii în mod uniform, cu participarea financiară de rigoare. De exemplu, cum va mai fi posibilă dezvoltarea rapidă a legăturilor dintre Moldova şi Transilvania, dacă drumurile trec printr-unele dintre cele mai sărace judeţe ale ţării, Harghita şi Covasna ?

Una peste alta, decizia trebuie să fie democratică şi să ţină cont de interesele de ansamblu ale ţării. Maximizarea satisfacerii intereselor locale, oricare ar fi ele, s-ar putea să dea o sumă mai mică decât cea rezultată din optimizarea la nivelul întregii Românii.