Referendumul de joi, 18 septembrie, din Scoţia, când se va decide dacă va rămâne parte a Regatului Unit sau devine stat independent, a suscitat speranţe în ţări europene unde există tendinţe segregaţioniste, dar şi îngrijorare guvernelor naţionale şi autorităţilor comunitare.
Decidenţii de la Bruxelles ai Uniunii Europene îşi ascund cu greu nervozitatea în faţa perspectivei unei Scoţii independente şi a efectului de contagiune care s-ar putea întâlni mai apoi în Europa şi arată clar că asta ar însemna şi ieşirea din Uniune şi reluarea procesului de aderare.
Purtătorii de cuvânt ai Comisiei Europene refuză să comenteze sondajele din Scoţia, argumentând previzibil că „este o chestiune internă”. Însă preşedintele Jose Manuel Barroso şi-a atras furia susţinătorilor independenţei când a afirmat că el consideră „extrem de greu, dacă nu imposibil” ca Scoţia independentă să devină membră a UE.
„Bineînţeles că va fi extrem de dificil să obţină acceptul tuturor celorlalte state membre ale UE, care nu vor putea admite o nouă ţară care provine din ruperea unui stat membru”, a explicat preşedintele Comisiei.
O analiză succintă a unor mişcări de naţionaliste europene arată particularităţi ale situaţiilor existente pe continent. Experţii însă spun că situaţia din Scoţia ar putea inflama lucrurile.
Spania: Catalonia vrea referendum pentru independenţă în 9 noiembrie
Confruntat cu demonstraţiile de forţă ale catalanilor care cer independenţa, susţinuţi de cei din Ţara Bascilor, guvernul spaniol ignoră aceste dorinţe şi viziuni separatiste, însă va trebui să răspundă unei adevărate cereri sociale, cred analiştii.
Săptămâna trecută, sute de mii de catalani – jumătate de milion, potrivit oficialităţilor spaniole, 1,8 milioane, potrivit poliţiei capitalei catalane- au împânzit două artere ale Barcelonei, formând un V uriaş, de la vot şi au cerut dreptul de a organiza în 9 noiembrie un referendum privind independenţa.
„Acest V transmite un mesaj foarte puternic, care trebuie ascultat la Madrid. Este momentul să ne punem la masă şi să negociem”, a spus preşedintele naţionalist catalan Artur Mas.
Iar catalanii nu sunt singuri. Bascii le sunt alături în acest demers: „Madridul trebuie să înţeleagă că noi, bascii, suntem alături de catalani. Un <<nu>> adresat Cataloniei ar fi un <<nu>> adresat Ţării Bascilor”, a avertizat preşedintele partidului care susţine independenţa, Sortu, Hasier Arraiz.
Catalonia este o regiune bogată în nord-estul Spaniei, cu propria limbă şi cultură, dar şi cu o mare autonomie. Mişcarea de independenţă a căpătat amploare în ultimul deceniu, accentuată de criza economică din Spania şi de refuzul Madridului de a răspunde solicitărilor regionale.
Catalanii s-au radicalizat în 2012, când Mariano Rajoy a refuzat să acorde independenţă fiscală, pe model basc, regiunii.
Referendumul solicitat de guvernul regional este considerat de Madrid ilegal, iar catalanii cred că sunt nedreptăţiţi prin comparaţie cu locuitorii celorlalte regiuni ale Spaniei. Aşa că 80% dintre ei ar vrea să fie organizat un plebiscit privind independenţa.
Un sondaj cerut de guvernul regional arată că susţinerea pentru independenţă s-a triplat în ultimii opt ani: la 45,2% faţă de 13,9%.
Pe de altă parte, o cercetare comandată de guvernul de la Madrid în acest an arăta că 45% dintre catalani susţin independenţa, în timp ce 20% ar vrea un stat federal şi 23% vor doar autonomia regională.
Analiştii spanioli cred că guvernul conservator al lui Mariano Rajoy trebuie să lupte pe două fronturi, cu două realităţi diferite: cea din Catalonia şi cea din Ţara Bascilor. Şi asta în contextul în care „există o dorinţă la nivelul societăţii de a schimba structura statului spaniol, încurajată de elitele partidelor naţionaliste”.
Aspiraţiile pentru independenţă ale Ţării Bascilor datează de acum două secole. 60% dintre basci vor autonomie, în timp ce aproximativ 36% dinte ei vor independenţa.
Însă liderii politici au învăţat ceva din eşecul pe care l-a înregistrat în 2008 propria tentativă de a organiza un referendum privind independenţa.
Ţara Bascilor are o mai mare autonomie decât Catalonia şi, ceea ce contează cel mai mult în viziunea catalană, are autonomia fiscală pe care Madridul o refuză Cataloniei. Însă autorităţile basce lucrează la un nou statut care ar acorda o şi mai mare autonomie.
Lucrurile nu au fost întotdeauna atât de calme politic. În 1959 a fost fondată ETA, o organizaţie care promova cultura bască şi care s-a transformat într-o grupare paramilitară, naţionalistă şi separatistă, al cărei scop era independenţa pentru crearea unei mari Ţări a Bascilor.
Primele atentate au avut loc la nouă ani de la crearea organizaţiei, dat au existat şi numeroase acorduri de încetare a ostilităţilor: în 1989, 1996, 1998 sau 2006. Toate s-au încheiat într-un mod abrupt şi violent. Totuşi, în 5 septembrie 2010, ETA a declarat un armistiţiu permanent, care este încă în vigoare. Iar un an mai târziu a anunţat şi o încetare defnitivă a activităţii militare.
ETA este responsabilă de moartea a 829 de oameni din 1968 şi până în 2011. Mai mulţi activişti sunt în închisoare, în Spania sau Franţa.
Italia: Tirolul de Sud, Veneto şi Sardinia vor independenţa
Din nord şi până în sud, regiunile italiene vor autonomie deplină şi schimbări constituţionale. Solicitările partidelor naţionaliste au făcut parte din viaţa politică a Italiei, dar ele s-au accentuat văzând evoluţiile din Scoţia şi Catalonia.
Chiar dacă referendumurile pentru independenţă sunt ilegale, potrivit constituţiei italiene, în ultimii ani trei regiuni au organizat propriile referendumuri „ilegale”: Tirolul de Sud, Veneto şi Sardinia.
În Tirolul de Sud a fost organizat un referendum online, în octombrie 2013, în care votanţilor li s-a cerut să se pronunţe asupra dezlipirii de Italia şi alăturării la Austria.
Regiunea a aparţinut Imperiului Habsburgic, dar a fost anexată Italiei după primul război mondial. Încercările de „italienizare” a regiunii din timpul lui Mussolini nu au reuşit să schimbe lucrurile, majoritatea populaţiei este vorbitoare de limba germană şi consideră că are origini austriaco-bavareze.
În anii ’70, regiunea a primit o mare autonomie şi a fost condusă de partide pro-autonomie. În ultimii ani s-au intensificat presiunile şi discursurile secesioniste, astfel că a fost organizat anul trecut acest referendum.
Au votat 61.000 de oameni, dintr-un electorat de 400.000. 92% dintre aceştia s-au pronunţat în favoarea secesiunii şi alipirii la Austria. Autorităţile de la Viena au afirmat răspicat că nu au nicio intenţie să anexeze acest teritoriu sau să răspundă solicitărilor lor.
Însă partidul care a organizat referendumul, Sud-Tiroler Freiheit, a câştigat tot mai multă susţinere, în special în rândul tinerilor. Analiştii estimează că asta va intensifica şi cererile de independenţă în viitor.
- O Italie fără Veneţia
Veneto, o altă regiune din nordul Italiei, în care se află şi celebra Veneţie, a organizat în martie 2014 un referendum privind secesiunea. Este una dintre cele mai bogate regiuni ale Italiei, are propriul dialect, propria cultură şi istorie.
În 1948, la adoptarea constituţiei Italiei, mulţi veneţieni au fost frustraţi că provincia lor nu a primit un statut special de autonom, iar în anii ’70 a apărut o miscare regionalistă, Liga Veneta, care susţine autodeterminarea.
La referendumul privind independenţa, organizat în luna martie a acestui an, 89% dintre votanţi s-au pronunţat pentru independenţă. Votul a fost considerat ilegitim, pentru că au votat foarte mulţi descendenţi ai veneţienilor care locuiesc în America Latină. Totuşi au fost făcute sondaje de opinie care arată că peste jumătate dintre veneţieni, 55%, vor independenţa.
În luna iunie, consiliul regional a adoptat două legi: una prin care Veneto ar avea un statut mai special, o autonomie crescută, iar cealaltă prin care se poate organiza un referendum privind independenţa, a cărui dată urmează să fie stabilită.
Dacă regiunile din nord vor independenţa pentru că nu vor să mai susţină, cu prosperitatea lor, restul Italiei şi politicienii corupţi de la Roma, Sardinia este una dintre cele mai sărace regiuni ale Italiei.
Insula are un statut special prin constituţia din 1948, însă partidele naţionalite vor independenţa. Iar după referendumul din Veneto, unul dintre aceste partide, Partito Sardo d’Azione, a anunţat că va susţine organizarea unui plebiscit.
O astfel de solicitare, făcută şi în 2012, nu a fost aprobată în parlamentul regional, însă în contextul evenimentelor din Scoţia şi Catalonia, dar şi din Veneto, este foarte probabil că un referendum va fi organizat şi în Sardinia.
Chestiunea independenţei Flandrei, pusă în plan secund din raţiuni de strategie politică
Susţinătorii independenţei Flandrei urmăresc cu atenţie referendumul din Scoţia, însă chiar şi o declarare a independenţei acesteia nu va declanşa o situaţie similară în Belgia, consideră analiştii. Motivul este unul de pură strategie politică.
Naţionalismul flamand este la apogeu, susţin experţii, o dovadă fiind şi victoria în alegerile parlamentare din 25 mai, când Noua Alianţă Flamandă (N-VA) a câştigat o treime din voturile din Flandra şi a devenit primul partid din Regatul Belgiei.
Prin urmare, N-VA, susţinător al independenţei Flandrei, va fi nucleaul viitorului guvern belgian, în curs de constituire. Liderul partidului a refuzat postul de premier, preferând să rămână primarul oraşului Anvers.
Dacă la cele 33% din voturile N-VA sunt adăugate cele 6% ale partidului de extremă dreapta Vlaams Belang, este evident sentimentul anti-belgian al majorităţii flamanzilor. 60% dintre cele 11 milioane de belgieni locuiesc în Flandra.
N-VA este un partid cu viziuni liberale, din punct de vedere economic, dar conservator, care vrea să impună la nivel belgian o politică de inspiraţie thatcher-iană. Fladra domină, economic şi politic în Belgia.
Elitele culturale şi academice flamande nu sunt naţionaliste, susţine un istoric, citat de AFP. Doar 10% susţin susţin independenţa, iar publicaţia De Morgen susţine că un referendum privind independenţa ar fi un eşec din start.
Naţionaliştii flamanzi au o perspectivă mai realistă: ei cred că Belgia trebuie să fie o confederaţie, în care Flandra să aibă o autonomie aproape totală.
Sârbii de Bosnia vor ţară independentă: Republica Srpska
Sârbii bosniaci urmăresc cu interes referendumul din Scoţia şi îşi doresc şi ei independenţa. O independenţă căreia i se opun musulmanilor, dornici să menţină integritatea ţării Bosnia şi Herţegovina, obţinută în urma unui sângeros război care a dus la pierderea a nu mai puţin de 100.000 de vieţi omeneşti.
Preşedintele Republicii Srpska, Milorad Dodik a spus recent că tot ceea ce se întâmplă în Scoţia, Catalonia sau în nordul Italiei poate servi drept exemplu şi, „la momentul potrivit”, se va pune şi problema independenţei.
Acordul de pace de la Dayton care a pus capăt războiului a stabilit împărţirea Bosniei în două entităţi: Republica Srpska şi Federaţia croato-musulmană Bosnia şi Herţegovina, care sunt aproximativ egale ca suprafaţă. Aceste entităţi au o mare autonomie şi sunt legate de un guvern central destul de slab.
Sârbii, care au boicotat în 1991 referendumul privind independenţa fostei republici iugoslave, nu au vrut niciodată să accepte noul stat, în ciuda autonomiei pe care au obţinut-o.
„Dacă ar fi mâine organizat un referendum pentru independenţă, mare parte dintre sârbi ar fi în favoarea acesteia”, spune Milos Solaja, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea din Banja Luka, citat de AFP. „Republica Srpska a devenit o entitate politică puternică”, a completat el, argumentând totuşi că o sciziune a Bosniei nu este acum realistă.
Oricum, Republica Srpska are importante atribute statale. Independenţa este o puternică temă de campanie, pentru alegerile din 12 octombrie, mai ales pentru preşedintele acestei entităţi.
„Obiectivul meu politic este să fim din ce în ce mai puţin o entitate şi să devenim un stat”, a spus Dodika, la un miting electoral săptămâna trecută.
Pe de altă parte, înaltul reprezentant al comunităţii internaţionale în Bosnia, Valentin Inzko, a afirmat că „suveranitatea şi integritatea teritorială a Bosniei sunt garantate prin acordul de la Dayton şi dreptul internaţional”, aşa că discuţiile despre independenţă sunt „un exerciţiu inutil”.
Şi nu doar inutil, consideră diplomaţii occidentali, ci şi periculos. Pentru că, spun ei, independenţa Republicii Srpska nu s-a putea obţine fără un nou război. Prin urmare, retrasarea graniţelor Bosniei nu este numai nerealistă, ci şi extrem de periculoasă.
Dorinţe de independenţă, încurajate extern
Media internaţională şi românească şi chiar unii experţi au amintit, în contextul referendumului pentru independenţa Scoţiei, Transnistria, Găgăuzia, Osetia de Nord şi Abhazia, sau chiar situaţia actuală din estul Ucrainei.
Rusia a stimulat şi a alimentat toate aceste dorinţe de autodeterminare şi independenţă. Prin violenţă, suţinută ulterior de referendumuri şi-au declarat unilateral independenţa nerecunoscută de comunitatea internaţională.
Referendumul din Scoţia poate fi un argument pe care să îl invoce în favoarea lor, dar situaţiile sunt total diferite.
Aducerea în discuţie a Ţinutului Secuiesc, nejustificată
De aceea, o comparaţie este forţată. La fel de forţată cum este aducerea în discuţie a Ţinutului Secuiesc din România. Se vorbeşte despre autonomie, dar nicidecum despre independenţă – două concepte total diferite – şi este hazardat şi eronat să consideri că referendumul de joi din Scoţia ar putea fi un argument în problematica Ţinutului Secuiesc.
Harta mişcărilor separatiste din Europa
Europe Free Alliance, o forţă politică paneuropeană, care reuneşte 40 de partide naţionaliste şi care pledează pentru autonomie, a întocmit o hartă cu toate mişcările separatiste din Europa.
