O idee a inceput sa fie vehiculata in ultima vreme. Solutia la independenta energetica a Romaniei este o companie energetica nationala care sa produca energie din toate resursele posibile: verde, nuclear, carbune si gaz. Din punctul meu de vedere, un astfel de plan ar trebui sa inceapa cu o intrebare extrem de importanta. In ce masura este statul roman capabil sa asigure o guvernanta de calitate pentru o companie atat de sofisticata?
Sa nu uitam de unde am plecat. De la compania Conel infiintata in 1998 si care includea printre altele Hidroelectrica si Termoelectrica.
Punerea la gramada in acea perioada a unei activitati profitabile precum energia hidro cu o activitate furnizoarea de ineficienta cronica precum cea termo nu a facut decat sa amane sine die restructurarea mineritului si a sistemului termoenergetic. Interesele politice nu permiteau antagonizarea unor categorii largi de lucratori dependenti de industria carbunelui sau de existenta termocentralelor.
Insa, pana la urma, pana si profitabilitatea asigurata de activitatea hidro a fost coplesita de “gaurile negre” existente in zona termo, cee ce a facut ca, la desfiintare, CONEL sa aiba datorii de peste 200 de milioane de dolari, din care aproape jumatate fusesera finantate de Ministerul Finantelor.
Separarea Hidroelectrica de Termoelectrica a fost considerata la vremea respectiva singura cale de a “separa apele” si a scoate la lumina ineficientele, in conditiile in care guvernanta corporativa din acei ani se dovedise incapabila sau nemotivata sa o faca. Iar anii ce au urmat au demonstrat cu prisosinta ca lipsa unei guvernante corporative performante, tratarea cu superficialitate a calitatii membrilor consiliilor de administratie din companiile de stat pot transforma o companie oricat de mare intr-o companie mica, vulnerabila si, la limita, insolvabila.
Istoria economica a Romaniei este plina de exemple de companii mari si foarte mari care sub guvernanta asigurata de reprezentantii statului roman si-au ratat vocatia: Posta Romana, Sidex, Bancorex sau Petrom, cel din urma ratandu-si vocatia regionala pe care inca o avea sub conducerea statului roman. Insa probabil ca exemplu cel mai elocvent este aducerea pana si a unei companii profitabile precum Hidroelectrica in pragul insolventei, o demonstratie a faptului ca, indiferent de marimea si profitabilitatea unei companii de stat, intotdeauna se va gasi o guvernanta suficient de neprofesionista pentru a o “ingropa”.
O astfel de concluzie cred ca sugereaza ca inainte de a discuta de o companie nationala energetica atat de complexa, statul roman, in calitate de actionar majoritar, ar trebui sa dovedeasca ca e capabil sa puna la punct un sistem de asigurare a unei guvernante de inalta calitate formata doar din profesionisti atat la nivel executiv cat si la nivelul Consiliilor de administratie/supraveghere.
Astfel de echipe de profesionisti ar trebui sa fie capabile sa dezvolte o viziune de dezvoltare pe termen lung pentru companiile respective menita sa faca fata provocarilor din piata si sa sesizeze oportunitatile nu doar din tara dar, de ce nu, si din regiune.
De ani de zile companii precum Hidroelectrica sau Romgaz sunt extrem de profitabile insa au fost privite in mod constant ca “vaci de muls” pentru bugetul de stat. In cazul Nuclearelectrica, se vorbeste de mai mult de un deceniu despre necesitatea finalizarii a cel putin inca unei unitati si totusi nimic concret nu s-a intamplat. Cu o astfel de “viziune”, astazi ne minunam cat de vulnerabil si subdezvoltat este sistemul productiei de energeie electrica astazi.
O viziune clara si o strategie de achizitii adecvata, selectiva, ar fi permis Hidroelectrica sau Romgaz sa fie astazi companii energetice diversificate nu doar la nivel national dar si regional. Nu s-a putut sau nu s-a dorit.
Cata vreme criteriile de recrutare al statului roman pentru guvernanta companiilor de stat nu se va modifica, o companie energetica nationala facuta “pe picior”, fara o viziune clara si o guvernanta profesionista, risca sa ne intoarca de unde am plecat: la “eficienta” raposatului CONEL.