Datele furnizate de statistica oficială au arătat pentru primele patru luni ale anului în curs o creștere importantă a producției industriale. Sporul față de aceeași perioadă a anului precedent a fost de 8,2% ( 6,3% ajustat după numărul de zile lucrătoare și sezonalitate). Recordul a fost atins în luna aprilie 2013, când (inclusiv din motive de dispunere a zilelor lucrătoare) rezultatele au fost cu 18,9% mai bune decât în aprilie 2012.
După cum se poate vedea în tabelul de mai jos, tonul a fost dat de industria prelucrătoare, în timp ce furnizarea de energie electrică și termică a fost cu peste trei procente mai redusă. Altfel spus, au fost obținute rezultate mult mai bune în producția realizată cu un consum semnificativ mai mic de energie, ceea ce ar fi trebuit să creeze spațiu pentru o retribuire mai bună a muncii depuse.
Cu toate acestea, dacă se face trimitere la rezultatul acestei activități mai bune în buzunarele celor care au realizat-o, se poate observa că efectul a fost nul. Creșterile venitului salarial brut și cea a venitului salarial net sunt așezate perfect simetric față de inflație în succesiunea, 5,34% brut, 5,29% inflație și 5,24% net (încă o mică dovadă că nu avem de facto o cotă unică de impozitare). Ajustarea veniturilor cu creșterea prețurilor.
Ajustarea veniturilor cu creșterea prețurilor a anulat majorările salariale, deși rezultatele mult mai consistente la nivelul producției realizate ar fi permis o majorare semnificativă în termeni reali. Contrar relațiilor cauzale firești, redistribuirea avuției realizate în plus s-a făcut exclusiv în favoarea bugetarilor și pensionarilor. Trendul interesului politic pare să fi unul de durată și să prevaleze asupra celui economic.
Nota bene, producția industrială astfel realizată a fost generată de 1,28 milioane de salariați în aprilie 2013 față de 1,26 milioane salariați în aprilie 2012. Ceea ce înseamnă că numărul de locuri de muncă nou create în industrie a fost foarte redus. Și că sporul de productivitate obținut pe cap de salariat a fost obținut aproape exclusiv pe căi intensive ( mai multă activitate, practic, cu același personal)
Singurul beneficiu pentru salariații din industrie a fost unul indirect și valabil pentru întreaga populație: transmiterea parțială a rezultatelor bune din producție în aprecierea cursului de schimb (în termeni reali și chiar în termeni nominali în luna aprilie). Implicit creșterea puterii de cumpărare în valută și aprecierea activelor deținute de către toți cetățenii ( case, terenuri etc.).
Dacă nu se obține nimic în mod direct din rezultate mai bune, atunci de ce să le mai obții ? Desigur, o parte trebuie să se ducă și în beneficiul celorlalți care activează sau nu în economia națională. Dar să se ducă tot e cam mult. În plus, se naște corolarul logic al unei asemenea abordări ”ultrasociale”: cum se vor mai justifica eventuale reduceri de salarii în cazul unor rezultate mai slabe ?
Un răspuns
Intrebarea are un raspuns simplu, concret:beneficiul muncii nationale, „foloseste” intreprinderilor si investitorilor straini care „culeg” toate foloasele muncii nationale.
In rest, crestere „productiei industriale”, ramine un simplu indicator statistic – care nu are nici o influenta asupra imbunatatirii vietii popuatiei.
Asa se intimpla, ca urmare a disparitiei „economiei nationale” si a lipsei unui „proiect national de reconstructie economica si industriala” care sa ne scoata din starea ce „colonie economica” a tarilor dezvoltate din UE!