Problema pensiilor: majorarea contribuţiilor sau limitarea creşterilor. Tertium non datur

Disputa privind banii din pilonul II al sistemului de pensii pleacă, de fapt, de la o realitate simplă:

banii pentru plata pensiilor strânşi pe calea clasică a pilonului I vor fi din ce în ce mai puţini faţă de necesar, iar bugetul de stat va trebui să suporte deficitul tot mai mare al bugetului de asigurări sociale.

Până acum s-au încercat tot felul de abordări parametrice, de modificare şi de reaşezare a contribuţiilor sociale. Inevitabil, însă, va trebui umblat la paradigma modului în care se constituie fondurile necesare.

Adevărul că 2 şi cu 2 fac doar şi exact 4, nu pot face nici 5 nici 6, indiferent cum se complică prezentarea faptelor şi cum s-ar încerca mutarea banilor dintr-un buzunar în altul.

Potrivit art.43, alineatele 2 si 3 din legea 411/2004, amendate prin OUG 112/2007, contribuţiile la pensiile obligatorii administrate privat ar fi trebuit sa crească de la 2% iniţial până la 6% în anul 2016. Pe scurt, celor şapte milioane de titulari de conturi de pensii administrate privat ar trebui, conform legii, să li se vireze în conturile personale 5% din actualul salariu brut.

Nu 3,75% cum spun unii (proveniţi din fostul 5,1% stabilit arbitrar în 2016 prin limitarea creşterilor specificate în lege şi blocate apoi în 2017) şi nici 6% cum spun alţii, pentru că schimbarea bazei de raportare, mai mari acum, vine la pachet cu ajustarea valorii iniţial prevăzute în legea din 2007 la exact 5 procente.

Aşadar, cei 25% CAS din prezent ar trebui împărţiţi, în cazul salariaţilor partcipanţi la pilonul II, 20% pentru plata pensiilor actuale şi 5% pentru completarea pensiei pe care o vor mai primi de la stat peste un deceniu şi ceva, atunci când raportul de dependenţă între pensionari şi salariaţi se va deteriora considerabil, pe măsura îmbătrânirii populaţiei.

În rezumat, patru cincimi din solidaritate cu generaţia în vârstă şi o cincime „egoistă”, din spirit de prevedere, dar care va uşura povara fiscală pentru copiii de acum şi ajunşi atunci în activitate pare de bun-simţ elementar. Restul va trebui să vină, de la bugetul de stat, în limita posibilităţilor unui buget general consolidat foarte mic ca pondere în PIB, doar 73% din media cheltuielilor la nivelul UE.

Pentru cei care vor cu orice preţ să mai aducă cinci procente la buget reamintim că, aproape simultan cu decretul ce a condus la apariţia „decreţeilor”, a fost data legea care includea prevederea privind pensia suplimentară de 2% (ulterior până la 5%) şi un spor de până la 16% la salariul de referinţă luat în calcul la stabilirea drepturilor la pensie (vezi capitolul XIII din Legea 27/1966, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1967).

De remarcat că, în 2016 (Eurostat a certificate datele de-abia luna trecută), pentru care avem datele definitive, ponderea cheltuielilor pentru protecţia socială era încă şi mai mică decât ar fi permis fie şi nivelul redus al bugetului de stat.

Chiar şi împins, contrar tuturor regulilor economice, spre limita de deficit de 3% din PIB, pe fond de creştere robustă.

În schimb, procentajul alocat pensiilor era peste posibilităţile date strict de sumele strânse la bugetul de stat şi situate cu puţin peste 31% din PIB ( dacă e să ne raportăm la modul european de repartizare a cheltuielilor de protecţie social, care mai înseamnă şi multe altele în afară de pensii, boli şi dizabilităţi, familii nevoiaşe şi copii, excludere social etc.).

Ne place sau nu ne place, nu se poate să mărim pensiile şi să reducem fiscalitatea. Dimpotrivă, va trebui, dacă am plecat spre valoarea punctului de pensie majorată de la 1.000 de lei în prezent spre (o valoare greu de înţeles logic) 1.775 de lei peste doar doi ani şi jumătate, să creştem fiscalitatea şi să majorăm contribuţiile sociale.

Orice întârziere suplimentară în aplicarea conform legii iniţiale a pilonului II şi orice mutare de bani spre pilonul I prin decizii administrative de moment nu va face decât să amplifice problemele viitoare şi să destabilizeze economia.

Banii cu destinaţie clară pentru pensii nu ajung pentru că nu au cum să ajungă şi pentru că nu ajung niciunde în Europa.

Cu 8,4% din PIB daţi pentru pensii în 2016 figuram sub media europeană de 10,2%, aproape de Bulgaria (9,5% ) sau Polonia (9,2%), dar peste ţări precum Slovacia (8,1%), Cehia (7,4%), Ungaria, Estonia şi Letonia (fiecare cu câte 7,2% din PIB) sau Lituania (5,9%). Desigur, ar fi de dorit să dăm pensii cât mai mari, dar nu putem face abstracţie de faza de dezvoltare în care ne aflăm.

Mai mult, cu 24,8% din cheltuielile guvernamentale pentru sumele achitate persoanelor ieşite la pensie pe motiv de vârstă ne situam DEJA, de 2 ani, peste media UE de 22,1% (de care se lipea, după cum are bunul obicei Polonia -22,2%). Aproape de Finlanda (24,5% dar la cu totul alt sistem de impozitare şi nivel de fiscalizare a veniturilor)  şi deasupra unor ţări ca Germania (20,9%) sau Suedia (20,8%). Ca să nu mai vorbim de Ungaria (15,4%).

Practic, dacă realmente vrem să dăm pensii considerabil mai mari, va trebui să mărim  fiscalitatea care să mărească veniturile ca pondere în PIB spre un greu de atins 40% – 45% şi să aplicăm reţetele de repartizare occidentale pe categorii de cheltuieli sociale.

Deşi va rămâne întrebarea cum rămâne cu dezvoltarea şi cu veniturile celor chemaţi să muncească.

Teoretic, există şi varianta de a face cumva un transfer creştinesc dinspre profiturile obţinute din investiţiile făcute în România spre pensii, via unele salarii mai majorate ( la stat) şi mai puţin majorate ( după productivitate şi ceva bunăvoinţă în plus) în sectorul privat. Dar acesta este un pariu cu bătaie cam lungă şi cam greu de câştigat.

Restul, cu mutări de bani şi optări între piloane (ridicolul randamentelor obţinute la pilonul I este memorabil), cu suspendări sau limitări de cote de contribuţii etc, sunt paleative la o boală cronică şi sfârşit previzibil. De ce ? Păi să vedem cine din UE alocă mai mult din banii bugetului pentru pensii şi ne lămurim.

Să începem cu Grecia (32,1%) şi să continuăm cu verii noştri latini Italia (27,4%) şi Portugalia (26,9%), între care s-a strecurat vecina noastră tot balcanică şi tot mai departe de noi ca nivel de trai raportat la media UE, Bulgaria (27,2%). Până şi Franţa, modelul nostru economic şi cultural s-a oprit în plan social la 24%, pe fondul unei impozitări semnificative mai ridicate.

Pe drumul pe care am apucat-o noi, ori mărim impozitele ca să avem de unde da pensiile promise, şi atunci rămâne să vedem cum ne mai dezvoltăm pentru a prinde din urmă măcar celelalte ţări foste socialiste, ori Grecia şi/sau sudul UE scrie pe noi în cel mai scurt timp, cu efecte nefaste pe aderarea la Zona Euro.

Alternativa ar fi să recunoaştem, fie şi în ceasul al doisprezecelea, că bunele intenţii nu ţin loc de bani ( ca putere de cumpărare, nu de bancnote tipărite cu valori mai mari) şi să păstrăm o măsură central-europeană, ba chiar occidentală, în entuziasmul nostru latino-balcanic centrat pe situaţia de moment.

Suntem încă în poll-position în câştigarea pe termen lung a pariului ratei de înlocuire a pensiilor care se vor mai da după 2030 (nu mai e chiar atât de mult până atunci pentru cei care acum se cred în putere). Ar fi păcat să ratăm o şansă istorică pentru eterne deficite succesive, generate de manevre de moment.