România a mai bifat un ultim loc în cadrul UE – chiar și la ponderea cheltuielilor pentru protecţie socială în PIB, conform datelor publicate la finele săptămânii trecute de Eurostat, cu mai puţin de 15% din PIB faţă de o medie europeană de 29% din PIB. Ceea ce nu e de mirare, întrucât noi nu (NU) adunăm la bugetul public 29% din PIB toţi banii.

Poanta vine, însă, când se face clasamentul ponderii sumelor alocate pentru pensionari din sumele strânse de statele membre, unde apărem ( cu 55%, alături de Cipru) pe un impresionant loc 4, după Grecia (65%) şi la mică distanţă de Italia şi Portugalia (58%). Dat find că suntem oarecum balcanici şi cu siguranţă latini, probabil că rolul jucat de componenta culturală a fost determinant pentru această poziţionare.

Pentru referinţă, să menţionăm şi statele aflate la capătul celălalt al clasamentului amintit mai sus: Irlanda (33%, adică nu dă de unde nu are, dacă tot are pondere mică a veniturilor în PIB), Germania şi Luxemburg (39%, adică nu dau deşi au de unde, la o pondere medie a veniturilor în PIB), Marea Britanie (41%) şi Slovacia (40%, ca să vedeţi că se poate şi în cazul unei ţări din fostul bloc estic).

Tot pentru referinţă, merită subliniat că vecinii bulgari figurează pe locul şapte din coadă la ponderea alocărilor pentru protecţie socială în PIB şi doar aşa reuşesc să ne bată de puţin ( 2.700 de euro/locuitor faţă de 2.600 de euro/locuitor la paritatea puterilor de cumpărare standard). Iar asta în condiţiile în care au pornit în 2010 de la sub noi (17,0 % ei şi 17,3% noi) şi au ajuns în 2015 la o distanţă semnificativă ( 17,9% ei şi 14,6% noi).

De reţinut şi faptul că, la ponderi similare şi scăzute ale veniturilor bugetare în PIB, România şi Irlanda se situează la extreme în ceea ce priveşte ponderea alocărilor pentru şomaj, cu doar 0,7% la noi şi 12,2% ( de 17 ori mai mult !) la irlandezi, la o medie europeană de 4,8% şi o valoare germană de 3,7%.

Ceea ce apare ca aproape inexplicabil, chiar dacă se ia în consideraţie rata mult mai scăzută a şomajului la noi. Foarte interesant, în materie de şomaj (de unde apar şi familiile cu veniturile cele mai scăzute pe membru, ceea ce afectează îndeosebi copiii proveniţi din aceste familii şi şansele lor de integrare socială) nu mai suntem latini ci ”britanici” (insularii apar cu 1,4% pondere în alocările pentru şomaj).

Una peste alta, la relativ puţinii bani colectaţi la bugetul public, ne apropiem de media europeană a alocărilor ca pondere în total doar în ceea ce priveşte familiile şi copiii (8,8% la noi faţă de o medie UE de 8,6%, dar la noi per total şi la nivelul UE ceva mai bine ţintit) precum şi aproape cât trebuie pentru cazurile de îmbolnăviri, îngrijirea sănătăţii şi dizabilităţi (34,0% la noi faţă de o medie UE de 37,3%). Prin limitarea banilor pentru şomaj, pentru excluziune socială şi ceva de la sănătate am făcut loc pentru pensii cât de cât decente, care apar însă disproporţionate prin raportare la veniturile bugetare.

De unde rezultă că prioritatea numărul unu ar trebui să fie majorarea veniturilor bugetare ca pondere în PIB, cu creşterea substanţială a sumelor alocate pentru sănătate. Asta şi în ideea că pensionarii ar prefera să fie sănătoşi în loc de a avea ceva mai mulţi bani prin buzunare, pe care să-i dea apoi întreit pe la medici. După care ar veni preocuparea pentru viitor, copiii din familiile de şomeri şi incluziunea socială.

Ultimele evoluţii sunt, însă, exact în sens contrar, cu diminuarea impozitelor, cu păstrarea unor valori europene de repartiţie pentru familie, dar din sume relativ reduse şi cu accentuarea indexării punctului de pensie în detrimentul banilor pentru sănătate. Şi aşa afectaţi tot mai puternic pe partea de aparatură, igienă şi dotări ale spitalelor de creşterile salariale impuse de lege în sectorul sanitar.

De aici, va rezulta un stat minimal ca implicare socială cu excepţia plăţii pensiilor, lipsit de mijoacele de promovare a incluziunii sociale şi de reducere a inegalităţilor, precum şi slab asigurator de securitate pentru cei afectaţi temporar de lipsa unui loc de muncă. Un soi de atlet care aleargă spre viitor fără să-şi asigure sursa de energie şi fără să-şi dozeze corect efortul asumat, cu capul întors spre trecut.